Antifoanele

      



        În primele secole creştine, după adunarea poporului în biserică şi intrarea arhiereului şi a preotilor, Sfânta Liturghie începea cu lecturile din Sfânta Scriptură şi explicarea lor (predica). Antifoanele au apărut mai târziu ca un serviciu liturgic distinct săvârsit în timpul procesiunii spre biserica în care urma să se săvârsească Sfânta Liturghie. Se cântau psalmi însotiti, ca refrene, de anumite imne liturgice şi se rosteau rugăciuni. Începând cu secolele VII-VIII acest serviciu liturgic devine o parte introductivă a Sfintei Liturghii păstrând însă până astăzi caracterul de pregătire pentru intrarea în Împărătia lui Dumnezeu şi scotând în evidentă, alături de Intrarea mică şi de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de înaintare spre Împărătie.

Ce sunt antifoanele?

 

        Denumirea de antifoane vine de la practica cântării alternative a psalmilor şi a refrenelor de către două grupuri de cântăreti. Până în secolul al XIV-lea se cântau ca antifoane psalmii 91, 92 şi 94 precedati de rugăciunile corespunzătoare rostite cu voce tare şi încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm întâlnim, după secolul al VI-lea, imnul "Unule - Născut", atribuit împăratului Iustinian. Treptat s-a ajuns să nu se mai cânte decât câte trei stihuri din fiecare psalm aşa cum este prevăzut până în prezent de cărtile de cult la rânduiala Liturghiei din zilele de rând. 

        Din secolul al XIV-lea în duminici şi în sărbători psalmii antifonici au fost înlocuiti cu antifoanele specifice slujbei Obednitei (Tipica) şi anume psalmii 102 şi 135 şi Fericirile (cu stihiri). În practică, în special în parohii, cu exceptia praznicelor împărătesti care au antifoane speciale, ca antifoane se cântă numai versetul întâi al Psalmului 102, imnul Unule - Născut şi Fericirile (fără stihiri).

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în Împărătia lui Dumnezeu

 

        În număr de trei pentru că "Dumnezeu este întreit în Persoane şi, prin aceasta, trei e un simbol al infinitătii dar al infinitătii în iubire căci Dumnezeu e infinitatea vieţii în iubire" , antifoanele ne pregătesc pentru a deveni părtasi iubirii dumnezeiesti prin intrarea în Împărătia Sfintei Treimi. De aceea înaintea primelor două antifoane slăvim Sfânta Treime iar înainte de cântarea Fericirilor ne rugăm, precum tâlharul pe cruce, să fim pomeniti întru Împărătie. 

Antifonul I - starea în care pornim spre Împărătie

 

        Alcătuit la persoana I singular, antifonul I este un îndemn pe care fiecare trebuie să si-l adreseze pentru o angajare totală, din adâncurile cele mai intime ale fiintei, din adâncurile inimii, în slăvirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale:

"Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat esti Doamne."

          Sinteză a întregului psalm 102, acest verset ne arată starea în care trebuie să purcedem în pelerinajul nostru spre Împărătia lui Dumnezeu, starea în care ne putem apropia de Dumnezeu cel ce miluieste pe cei ce se tem de El precum tatăl pe fii (Ps. 102, 13). 

Antifonul al II-lea - mărturisirea credintei în Hristos

 

        Întregul conţinut al credintei creştine depinde de modul în care se răspunde la întrebarea "Cine este Iisus Hristos ?". Prin cântarea imnului Unule-Născut, "una dintre cele mai pline de învătătură alcătuiri care se spun la o slujbă dumnezeiască" peste care însă multi credincioşi trec cu superficialitate fără a lua seama la bogătia de învătături pe care o cuprinde, răspundem încă de la începutul Sfintei Liturghii la această întrebare. Antifonul al II-lea este o mărturisire de credintă în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Împărătia lui Dumnezeu şi ne dăruieste puterea de a intra în ea.:

"Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce esti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi!"

 

        Mărturisim astfel că una dintre persoanele Sfintei Treimi, şi anume Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru mântuirea noastră, din Sfânta Fecioară Maria dar rămânând esenţial acelasi în dumnezeirea Sa. Prin întrupare Fiul lui Dumnezeu a primit firea umană în ipostasul Său realizându-Se unirea ipostatică a firii dumnezeiesti şi a celei omenesti adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a răstignit pentru noi şi a murit cu trupul însă, fiind Dumnezeu adevărat, moartea nu L-a putut tine şi a înviat "cu moartea pe moarte călcând" deschizându-ne calea spre mântuire, spre dobândirea vieţii de veci în Împărătia Sa.

Inspirată în mod direct de anatema a X-a a sinodului V ecumenic din anul 553 ("Dacă cineva nu mărturiseste că Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a răstignit cu trupul este Dumnezeu adevărat şi Domn al slavei din Sfânta Treime, să fie anatema") şi exprimată sub formă de rugăciune, această mărturisire de credintă sintetizează învătătura hristologică a Bisericii, aşa cum a fost ea definită de către sinoadele ecumenice de până atunci:

• "Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut înainte de veci din Tatăl şi de o fiintă cu El, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om - Sinodul I ecumenic (325);
• "În Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite ipostatic: neamestecat şi neschimbat, neîmpărtit şi nedespărtit. De aceea Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) - Sinoadele III şi IV ecumenice (431 şi 451);
• "Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu ("Unul din Sfânta Treime") care a asumat firea umană şi a murit în trup pentru mântuirea noastră - Sinodul V ecumenic (553).

        Mărturisirea se încheie cu rugăciunea adresată lui Hristos pentru a ne împărtăsi de roadele lucrării Sale: "mântuieste-ne pe noi" ceea ce este echivalent cu a spune: "pomeneste-ne întru Împărătia Ta". 

Antifonul al III-lea - conditiile intrării în Împărătia lui Dumnezeu

        După rugăciunea de a fi pomeniti întru Împărătia lui Dumnezeu (Întru Împărătia Ta când vei veni, pomeneste-ne pe noi Doamne), Hristos însusi ne vorbeste atrăgându-ne atentia asupra conditiilor intrării în împărătia Sa (Matei 5, 3-12). "Să nu te intristezi dacă nu auzi dăruindu-se de fiecare fericire Împărătia cerurilor, ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur. Chiar dacă răsplătile sunt diferite totusi toate duc în Împărătia cerurilor" . 

Fericiti cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărătia Cerurilor - sărăcia cu duhul sau smerenia de bună voie (Sfântul Ioan Gură de Aur) este conditia esenţială a intrării în Împărătie, ea ne deschide portile cerului pentru că numai cel care îsi cunoaste nimicnicia însetează după Dumnezeu; 

Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia - plângerea este mântuitoare atunci când este o expresie a pocăintei, a străpungerii inimii şi a întoarcerii spre Dumnezeu; 

Fericiti cei blânzi, ca aceia vor mosteni pământul - blândetea, cel dintâi rod al bunătătii şi al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos: "Învătati-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veti găsi odihnă sufletelor voastre"(Matei 11, 29). 

Fericiti cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura - dreptatea înseamnă aici cucernicie (Sfântul Ioan Gură de Aur), virtutea în general (Sfântul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie să o căutăm cu toată dorinta inimii noastre; 

Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui - milostenia izvorăste din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea trupească şi sufletească a semenilor şi atrage mila lui Dumnezeu asupra noastră; 

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu - curătia inimii o dobândim atunci când reusim să smulgem din ea rădăcinile păcatului, adică poftele şi gândurile rele, şi o umplem de iubire şi de dorinta după Dumnezeu; 

Fericiti făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema - scopul a tot ceea ce facem în viată trebuie să fie pacea care este dar şi har de la Duhul Sfânt, semn al prezentei Sale care ne transportă în "lăcasul" Său (Sfântul Serafim de Sarov); 

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este împărătia cerurilor - luptând pentru dreptate, având ca arme adevărul şi iubirea, până la a fi prigoniti ne identificăm cu Mântuitorul Care a suferit răstignire; 

Fericiti veti fi voi când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind din pricina Mea - prigonirea nu aduce fericirea decât dacă cel prigonit este cu adevărat nevinovat, dacă ocara este mincinoasă şi victima este un martor al Adevărului, al lui Hristos Însusi. 

Bucurati-vă şi vă veseliti, că plata voastră multă este în ceruri - ca o concluzie a ultimei fericiri dar şi a antifonului al III-lea şi a întregii părti introductive a Sfintei Liturghii, Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm şi să ne veselim de intrarea în Împărătia Sa care se va înfăptui în timpul Sfintei Liturghii. 

        "Ia seama, suflete de creştin, ce se cântă la începutul Liturghiei, ne atrage atentia Sfântul Ioan de Kronstadt. Ai auzit? Dumnezeu s-a întrupat pentru tine, s-a făcut om… Simti oare ce înseamnă aceasta? Te înaltă oare aceasta? Te desprinde de pământ? Priveste cât de îngăduitor, înfricosător, minunat şi grozav se apropie de noi Împărătia lui Dumnezeu".

        Ectenia mare se încheie cu afirmarea solemnă că ne rugăm şi I ne dăruim lui Dumnezeu pentru că Lui I se cuvine "toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

Rugăciunile antifoanelor

        Potrivit indicatiilor din Liturghier, în timpul cântării antifoanelor preotul rosteste în taină trei rugăciuni numite rugăciunile antifoanelor. Această practică a rostirii rugăciunilor în taină de către protos (întâi-stătător) se va conţinua de-a lungul întregii slujbe dând rânduielii Liturghiei aspectul unui serviciu dublu: unul săvârsit în tăcere de către clericii din altar iar altul executat concomitent, cu voce tare, de către diacon şi popor. 

Taina Liturghiei nu constă în ascunderea de credincioşi

        Astăzi multi cred că acest serviciu dublu tine de esenta slujbei ajungând chiar să confunde caracterul de taină al Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugăciunilor, adică cu ascunderea de credincioşi, pornind de la "prejudecata absurdă că poporul nu trebuie şi nici nu are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului" . Această atitudine descoperă însă o înţelegere profund gresită a cultului ortodox în general şi a Sfintei Liturghii în special, în sensul misterelor păgâne sau gnostice la care numai cei initiati aveau acces.

        Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă însă în ascunderea de credincioşi ci în aceea că, într-un mod mai presus de puterea noastră de înţelegere, coplesitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împărtăseste viaţa dumnezeiască, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizează, noi ne unim deplin cu El în Biserică, Biserica se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi intră în Împărătia lui Dumnezeu . 

Toate rugăciunile Sfintei Liturghii erau rostite initial cu voce tare

        Toţi membrii Bisericii sunt "preotie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu" (I Petru 2, 9), principiul de bază al cultului creştin fiind împreuna slujire a clerului şi a credincioşilor. Încă de la începuturile Bisericii slujbele au fost alcătuite potrivit acestui principiu astfel încât toate rugăciunile Sfintei Liturghii erau rostite de către clerici cu voce tare, în numele întregii adunări, credincioşii asociindu-se prin răspunsurile date şi exprimându-si adeziunea prin cuvântul "Amin". 

        Începând cu sec. V-VI, motive care nu tin de esenta Liturghiei (durata prea mare a slujbei ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi şi dorinta de scurtare a acesteia ) au dus la rostirea în taină a tot mai multor rugăciuni. Acest proces s-a desfăsurat fără ca vreo hotărâre a Bisericii să-l încuviinteze. Din contră singura reglementare in acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împăratului Iustinian care poruncea " ca toţi episcopii şi preotii nu în taină ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor să facă dumnezeiasca proaducere". Din păcate această măsură nu a reusit să stopeze generalizarea obiceiului de a se rosti în taină rugăciunile Liturghiei fapt care a făcut ca "poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac fată de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în actiunea Liturghiei". Ca urmare încercarea noastră de explicare a Liturghiei se va apleca şi asupra rugăciunilor rostite în taină.

Rugăciunile antifoanelor sunt spuse de către preot în numele întregii adunări liturgice

        

        Cercetările liturgice au demonstrat că atunci când a fost integrată în Sfânta Liturghie (secolele VII-VIII) structura părtii introductive a Liturghiei era diferită de cea de azi. Rugăciunile antifoanelor erau rostite cu voce tare de către preot având ecfonisul ca concluzie şi erau precedate de îndemnul diaconului la rugăciune. Dar potrivit tendintei de generalizare a rostirii în taină, de către preot, a rugăciunilor Liturghiei, cu timpul s-a ajuns ca şi rugăciunile antifoanelor, cu exceptia ecfoniselor, să fie rostite în taină. Ca urmare, pentru a da timp preotului să spună rugăciunile în taină, îndemnurile spre rugăciune ale diaconului s-au dezvoltat luând forma ecteniilor mici, ecfonisele apărând ca o concluzie a ecteniilor. 

Rugăciunea antifonului I exprimă taina Liturghiei

        Rugăciunea antifonului I invocă nemăsurata milă şi iubire de oameni a lui Dumnezeu pe care antifonul I ne îndeamnă să-L slăvim din adâncul fiintei noastre:

        "Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă (necuprinsă), a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însusi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica (sfânt locasul) aceasta şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi".

        Este exprimată aici taina Liturghiei: Dumnezeul cel transcendent şi apofatic este trăit liturgic în revărsările Sale de milă şi îndurare. Stăpânirea Lui este neasemănată şi slava Lui mai presus de puterile noastre de înţelegere, dar şi mila Sa este nemăsurată şi iubirea de oameni de negrăit. De aceea îndrăznim să-i cerem să facă bogate milele Sale şi îndurările Sale cu noi, cei adunati în biserică pentru slujirea Sfintei Liturghii. 

        Îi cerem să reverse cu bogătie milele şi îndurările Sala pentru că stim că Dumnezeu nu se zgârceste, întotdeauna dă cu dărnicie, este, cum spune Nicolae Steinhardt, "boier" în sensul cel mai bun al cuvântului.

Ecfonisul: "Că tie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!" vine ca o concluzie firească şi un îndemn indirect către fiecare dintre noi: lui Dumnezeu "a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă (necuprinsă), a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită" i se cuvine "toată slava, cinstea şi închinăciunea". Toată slava, cinstea şi închinăciunea suntem datori să i-o dăm numai lui Dumnezeu. 

        Niciodată nu vom fi în stare să-i dăm lui Dumnezeu tot ceea ce i se cuvine dar trebuie să ne străduim conţinuu să facem tot ce ne stă în putintă fără a slăvi, cinsti şi închina nimic altceva. Ecfonisul ne aduce aminte mereu de această datorie a noastră. 

Rugăciunea antifonului al II-lea - cerere a mântuirii în Hristos

 

        Rugăciunea şi antifonul al II-lea trec de la cererea milei lui Dumnezeu în general la cererea mântuirii în Hristos exprimând dorinta credincioşilor de a se păstra în plinătatea Bisericii şi de a fi părtasi ai Împărătiei lui Dumnezeu:

        "Doamne Dumnezeul nostru, mântuieste poporul Tău şi binecuvintează mostenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzeste; sfinteste pe cei ce iubesc podoaba (bunăcuviinta) casei Tale; Tu pe acestia îi proslăveste cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine".

        Formă prescurtată a rugăciunii finale de binecuvântare numită rugăciunea amvonului, rugăciunea antifonului al II-lea începe cu cererea pentru mântuire pe care antifonul al II-lea o are drept concluzie a mărturisirii de credintă în Hristos. Rugându-ne pentru mântuire arătăm că, prin întrupare, Dumnezeul cel necuprins S-a apropiat atât de mult de noi încât cei ce L-au urmat au devenit poporul Său şi mostenirea Sa ca mădulare ale Bisericii Sale.

        Hristos este "cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui ce plineste toate în toti" (Efeseni 1, 22-23) Precum capul se plineste prin trup, aşa şi trupul se plineste prin toate mădularele la un loc şi prin fiecare în parte . De aceea ne rugăm pentru păzirea plinirii lui Hristos în Biserică, ca Hristos să ia chip în fiecare dintre noi şi în Biserică.

        Plinirea Bisericii înseamnă sfintirea mădularelor ei. Sfintenia este scopul existentei umane: "Fiti sfinti pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Levitic 19, 22) citim în Vechiul Testament iar Mântuitorul zice "Fiti dar voi desăvârsiti precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârsit este" (Matei 5, 48). Dar nu se pot sfinti decât cei ce iubesc bunăcuviinta casei lui Dumnezeu pentru că ei îl caută pe Dumnezeu cu inima curată participând la slujbe şi, mai ales, adunându-se la Sfânta Liturghie. Sfintenia înseamnă umplerea de slava lui Dumnezeu adică proslăvirea. Rugăciunea noastră pentru cei ce iubesc bunăcuviinta casei lui Dumnezeu este, ca urmare, ca ei să se sfintească şi să se proslăvească.

        Avem nădejdea de a nu ne fi lăsate cererile neîmplinite deoarece, după cum mărturisim în ecfonis, Dumnezeul nostru căruia ne rugăm, al Cărui popor suntem, este Dumnezeul cel atotputernic a Căruia este stăpânirea, Împărăţia şi slava: "Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este Împărătia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". 

Rugăciunea antifonului al III-lea - cerere a Împărătiei lui Dumnezeu

        Dacă antifonul al III-lea ne pune în fată conditiile intrării în Împărătia lui Dumnezeu, rugăciunea corespunzătoare este o cerere a acestei Împărătii:

        "Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obstesti şi împreună glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei care se unesc în numele Tău ai făgăduit să le împlinesti cererile, Însuti şi acum plineste cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum, cunostinta adevărului Tău, şi în cel ce va să fie viată vesnică dăruindu-ne".

        Se afirmă direct aici că toate rugăciunile Sfintei Liturghii, inclusiv cele rostite în taină, sunt "obstesti", adică ale întregii adunări liturgice, şi "împreună-glăsuite", ne unesc într-un glas ("si ne dă nouă cu o gură şi o inimă ..."), glasul preotului, ca expresie a rugăciunii tuturor şi cu participarea tuturor.

        Mărturisim puterea rugăciunii obstesti întemeiati pe cuvântul Mântuitorului: "dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri" (Matei 18, 19) dar, recunoscând implicit că nu stim ce să cerem, ne rugăm pentru plinirea cererilor celor de folos. Iar cel mai de folos este să căutăm mai întâi Împărătia lui Dumnezeu şi dreptatea lui pentru că atunci toate celelalte se vor adăuga nouă (Matei 6, 33). Împărătia lui Dumnezeu înseamnă viaţa vesnică iar viaţa vesnică este cunoasterea lui Dumnezeu: "Si aceasta este viaţa vesnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). De aceea rugăciunea noastră se concentrează pe cererea cunoasterii adevărului lui Dumnezeu şi a vieţii vesnice.

        Îndrăznim să cerem toate acestea pentru "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu esti şi tie slavă înăltăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". 

Ecfonisele se completează reciproc

        Ecfonisele primelor trei ectenii, chiar luate separat de rugăciuni, aşa cum sunt percepute astăzi de credincioşi, ne învată că lui Dumnezeu în Treime i se cuvine "toată slava, cinstea şi închinăciunea" deoarece a Lui este "stăpânirea şi (…) împărătia şi puterea şi slava". Slăvindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât să-i dăm ceea ce I se cuvine. Dar faptul că a lui este "stăpânirea şi puterea şi slava" trebuie să ne umple de nădejde pentru că "bun şi iubitor de oameni" este Dumnezeul nostru.

[Pr. Florin Botezan]