Heruvicul

       Element caracteristic al Intrarii Mari, cu mare impact asupra credincioşilor, Heruvicul este cântarea lenta şi mareata intonata la strana în care melodia şi cuvintele se unesc pentru a ne pregati duhovniceste sa-L primim pe Hristos, Împaratul tuturor, Care se jertfeste pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn heruvimic vine de la afirmatia acestei cântari ca noi, cei care participam la Sfânta Liturghie, îi închipuim tainic pe heruvimii care intoneaza cântarea întreit sfânta "facatoarei de viaţa Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseste şi pentru imnele speciale care se cânta în timpul Intrarii Mari în Joia şi Sâmbata Mare şi anume "Cinei Tale celei de Taina" şi respectiv "Sa taca tot trupul". Conceput initial sa fie cântat conţinuu, heruvicul este întrerupt, din secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, pastrându-si însa unitatea. 

Heruvicul a fost introdus în anul 574

      Heruvicul nu a fost prezent de la început în rânduiala Sfintei Liturghii ci a fost introdus doar în a doua jumatate a secolului al VI-lea. În primele secole, ritualul Intrarii Mari fiind foarte simplu, darurile erau aduse de catre diaconi în tacere, în timp ce credincioşii îsi dadeau sarutul păcii. Spre sfârsitul secolului al IV-lea, desi aducerea darurilor capata o solemnitate deosebita fiind interpretata ca purtarea lui Hristos spre patima şi mormânt, ea se savârseste în conţinuare în tacere. Aceasta tacere, considera Teodor de Mopsuestia, este impusa de reculegerea şi teama cu care trebuie sa participam la acest moment .

      Istoricul Cedrenus, în lucrarea sa Historianum compendium (secolul XI) ne informeaza ca Imnul heruvimic a fost introdus în timpul împaratului bizantin Iustin II (565-578) în anul 574, patriarh fiind Ioan III Scolasticul (565-577). Tot atunci s-a hotarât ca în Joia Mare sa se cânte imnul "Cinei Tale celei de Taina".

Profesorul Robert Taft a lansat ipoteza ca înainte de introducerea heruvicului se cântau antifonic , cu refrenul Aliluia, versetele 7-10 ale Psalmului 23: "Ridicati, capetenii, portile voastre şi va ridicati portile cele vesnice şi va intra Împaratul slavei. Cine este acesta Împaratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în razboi. Ridicati, capetenii, portile voastre şi va ridicati portile cele vesnice şi va intra Împaratul slavei. Cine este acesta Împaratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împaratul slavei". În anul 574, sustine el, Heruvicul propriu-zis s-a adaugat refrenului Aliluia. În perioada urmatoare, pâna în secolul al X-lea, s-a renunţat la versetele din psalmi ramânând doar Imnul heruvimic şi Aliluia .

      Cântarea "Sa taca tot trupul" este preluata din rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, înlocuind din secolele XI-XII, Heruvicul obisnuit la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbata Mare.

Adverbul "acum" exprima imperativul lepadarii imediate a grijii lumesti

Textul românesc al Heruvicului este o traducere a variantei slave a acestuia: 

"Noi care pe heruvimi cu taina închipuim şi facatoarei de viaţa Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam... ca pe Împaratul tuturor sa-L primim, pe Cel, de cetele îngeresti, nevazut înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia."

 

      Diferenta fata de textul grecesc actual consta în prezenta adverbului "acum" şi în folosirea expresiei "aducem" (cântarea întreit sfânta) în loc de "cântam".

      Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii nu cuprind de obicei textele cântarilor ci doar ale rugăciunilor de aceea este greu de reconstituit textul originar al Heruvicului. Totusi analiza manuscriselor care cuprind aceasta cântare ne indica prezenta adverbului "acum" în textul grecesc pâna prin secolul al XVI-lea. Aşa dar varianta slava pastreaza forma veche a imnului. Reintroducerea acestui adverb în ultima editie a Liturghierului românesc (2000) este salutara deoarece el întareste mesajul Heruvicului exprimând imperativul lepadarii imediate, "acum", a grijii lumesti pentru a putea aduce cântarea întreit sfânta şi a-L primi pe Împaratul tuturor.

      Varianta slava "aducem" (cântarea întreit sfânta) vine probabil din confuzia lui prosagontes (aducem) cu prosadontes (cântam) întâlnit în toate manuscrisele grecesti. Totusi nu este gresit a spune ca "aducem" cântarea întreit sfânta având în vedere faptul ca şi în alte contexte se vorbeste despre aducerea unei cântari (de exemplu în rugăciunea trisaghionului). 

Heruvicul ne descopera slava şi puterea Împaratiei cerurilor care ni s-a deschis în Hristos

 

      Tema centrala a Heruvicului este legata de semnificatia Intrarii Mari. Prin aducerea darurilor la altar Biserica se aduce pe sine însasi facându-se partasa jertfei lui Hristos pentru ca ea este Trupul Lui. Dar Hristos însusi este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce, Cel ce primeste şi Cel ce Se împarte".

      Aşa dar Intrarea Mare este o expresie simbolica a asumarii jertfei de catre Hristos şi a participarii noastre la aceasta jertfa perceputa ca o intrare triumfala a Împaratului tuturor înconjurat de puterile îngeresti. "Împaratul tuturor se jertfeste aratându-ne adevarata stapânire pe care o câstiga prin aceasta peste suflete ca Cel mai adevarat Împarat. Este paradoxul Împaratului care se jertfeste aratând marea putere a lui Dumnezeu care ridica lumea din haos prin iubire şi în vederea unei iubiri vesnice şi fericite în Împaratia Sfintei Treimi". Dumnezeu, sculându-L pe Hristos din morti şi asezându-L de-a dreapta Sa în ceruri "toate le-a supus sub picioarele Lui, şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii" (Efeseni 1, 20-22). Heruvicul ne descopera slava şi puterea Împaratiei cerurilor care ni s-a deschis în Hristos noua, membrilor Bisericii, unindu-ne cu puterile îngeresti în slavirea Treimii,.

Heruvicul este o introducere la Liturghia credincioşilor pregatindu-ne pentru împartasirea cu Hristos

      În evlavia populara Heruvicul este perceput de regula ca referindu-se strict la Intrarea Mare înţelegând ca urmare prin primirea "Împaratului tuturor" întâmpinarea procesiunii Intrarii Mari. Astfel uneori se ajunge la exagerari nemaifacându-se diferenta între

darurile consacrate şi cele neconsacrate. Dupa cum observa Nicolae Cabasila, unii se închina darurilor purtate la Vohodul Mare socotindu-le drept Trup şi Sânge al Lui Hristos . Probabil din acelasi motiv unii credincioşi doresc sa fie atinsi pe cap cu Sfântul Potir.

      Dar Heruvicul nu se refera doar la Intrarea Mare. Analiza textului sau scoate în evidenta faptul ca acesta este o introducere la întreaga actiune liturgica ce urmeaza, de la anafora la împartasire. Aceasta interpretare a imnului heruvic este confirmata de patriarhul Eutihie al Constantinopolului care (în sec. VI) protesteaza împotriva celor care credeau ca psalmul cântat atunci în timpul Intrarii mari se refera strict la acea procesiune. Teodor de Andida interpreteaza în acelasi sens : "Imnul heruvic, care se cânta, îndeamna pe toţi sa fie mai cu luare aminte de acum şi pâna la sfârsitul Liturghiei, lasând toata grija de aici, ca sa primeasca pe Marele Împarat, prin împartasire". Aceasta interpretare a fost preluata în Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului şi interpolata în cel al Sfântului Gherman al Constantinopolului.

     Termenul grecesc folosit pentru primirea lui Hristos este ipodehomai, care înseamna a primi în comuniune, a se împartasi, la forma de participiu viitor (ipodexomenoi). Acest termen este folosit în mod curent pentru împartasirea cu Trupul şi Sângele Domnului iar forma de participiu viitor ne arata ca se refera la înpartasirea care va urma în cadrul Liturghiei.

     Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolata a Liturghiei ci în legatura cu ceea ce va urma, ca o pregatire pentru anafora şi Împartasire înţelegem ca cântarea întreit sfânta pe care o aducem închipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul îngeresc "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..." pe care îl vom cânta în timpul anaforalei. Iar îndemnul de a lepada toata grija lumeasca este o anticipare a exclamatiei "Sus sa avem inimile!" de dinainte de anafora.

      Aşa dar Imnul heruvimic îi învata pe credincioşi ca ei, care vor cânta cântarea întreit sfânta a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot? din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija cea lumeasca (sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca pe Hristos prin împartasire.

      Aceiasi invatatura este exprimata şi de cele doua heruvice speciale din Sâmbata şi Joia Mare: 

"Sa taca tot trupul omenesc şi sa stea cu frica şi cu cutremur şi nimic pamântesc întru sine sa nu gândeasca (cu alte cuvinte sa lepadam toata grija lumeasca, sus sa avem inimile); ca Împaratul împaratilor şi Domnul domnilor merge sa se junghie şi sa se dea spre mâncare credincioşilor (împartasirea). Si merg înaintea Lui cetele îngeresti, cu toata capetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi multi şi serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si şi cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia."

 

      Heruvicul din Joia Mare exprima faptul ca întreaga Liturghie a credincioşilor este o actualizare a Cinei celei de Taina. Astfel şi acest heruvic este o pregatire pentru restul slujbei:

      Cinei Tale celei de Taina, Fiul lui Dumnezeu, astazi partas ma primeste, ca nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare îti voi da ca Iuda, ci ca tâlharul marturisindu-ma strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, întru Împaratia Ta.

      În concluzie putem spune ca Heruvicul este o pregatire pentru întreaga Liturghie a credincioşilor atragându-ne atentia asupra privilegiului înfricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile îngeresti şi închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea lui Hristos, Împaratul tuturor, prin împartasire. Pentru a ne face vrednici de aceasta este nevoie sa lepadam toata grija cea lumeasca.