Predica

  



     Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste şi ni se împărtăseste prin cuvânt în prima parte a Sfintei Liturghii numită, pentru aceasta, Liturghia Cuvântului. Dar această împărtăsire nu se realizează numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură ci şi prin actualizarea acestuia în adunarea euharistică prin predică. 

În Biserica primară predica era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură

       Încă de la început predica liturgică era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în cea mai veche descriere a Sfintei Liturghii păstrată până astăzi, alcătuită la jumătatea secolului al II-lea după Hristos, arată că după adunarea creştinilor pentru săvârsirea Sfintei Liturghii "se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) şi scrierile profetilor (Vechiul Testament n. n.) câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcop sau preot n.n.) tine un cuvânt prin care sfătuieste şi îndeamnă la urmarea acestor învătături". Din Constitutiile Apostolice aflăm că uneori se tineau chiar mai multe predici: "Preotii să povătuiască pe credincioşi, fiecare din ei pe rând, nu toţi deodată, iar la urmă episcopul" . Diverse referinte ulterioare din scrierile Părintilor şi Scriitorilor bisericesti (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur etc.) ne încredintează că predica era rostită imediat după lecturile biblice.

Predica mărturiseste că Cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, primit şi înteles

       

        Este adevărat că asezarea predicii după lecturile biblice se explică într-o anumită măsură şi prin preluarea, în cadrul Liturghiei Cuvântului, a structurii serviciului divin de la sinagogă care consta în rugăciuni, cântări de psalmi, citiri biblice şi predică. Dar acestei structuri i s-a dat o cu totul altă încărcătură astfel încât argumentele principale pentru rostirea predicii imediat după lecturile biblice tin de esenta Liturghiei. De aceea este important să înţelegem mai întâi care este sensul predicii în Liturghie.

       Predica trebuie să fie o Omilie adică să se întemeieze pe textele biblice (Evanghelie si/sau Apostol) citite la Liturghia respectivă. Ea poate lua forma concretă a omiliei exegetice (explicarea verset cu verset a pericopei citite) sau a omiliei tematice, dezvoltând o temă extrasă din textul biblic citit. Dar omilia nu este o simplă explicare a unui pasaj din Scriptură ci actul sacramental al împărtăsirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice "nu în cuvinte de înduplecare ale întelepciunii omenesti ci în adeverirea Duhului şi a puterii" (I Corinteni 2, 4) . Scopul predicii este de a împărtăsii adunării Bisericii, în locul şi timpul concret în care se săvârseste Sfânta Liturghie, cuvântul unic pe care Tatăl l-a vestit lumii prin Fiul Său. Predica mărturiseste astfel că Cuvântul a fost auzit, primit şi înteles, esenta ei constând tocmai în legătura vie cu Evanghelia care s-a citit.

       Ea este asadar o conţinuare firească a lecturilor biblice formând împreună cu acestea momentul central al Liturghiei Cuvântului, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Predica face şi legătura între Cuvânt şi Taină, între Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică, pregătind credincioşii pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Mutarea predicii se datorează scăderii evlaviei

       În decursul timpului predica a fost mutată la priceasnă, după împărtăşirea preotului, sau chiar la sfârsitul Liturghiei. Această mutare s-a făcut pe fondul scăderii evlaviei şi a râvnei credincioşilor, din motive care nu numai că nu tin de logica internă a Sfintei Liturghii ci uneori chiar o contrazic. Se încerca astfel retinerea cât mai mult la slujbă a credincioşilor, stiut fiind faptul că, încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, unii 

dintre acestia plecau după ascultarea predicii. Pe de altă parte se căuta a-i ajuta pe cei care ajungeau mai târziu la slujbă să nu piardă predica. 

 

Predicarea la priceasnă contrazice logica internă a Sfintei Liturghii

 

       Disparitia împărtăsaniei generale a credincioşilor a lăsat un gol pe care predicarea la priceasnă încearcă să-l umple înlocuind cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului cu împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin predică. Dar aceasta contrazice logica desfăsurării actului liturgic deoarece împărtăşirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, cele două modalităti de împărtăsire cu Hristos, prin cuvânt, respectiv cu Însusi Trupul şi Sângele Său, neexcluzându-se şi neînlocuindu-se ci presupunându-se reciproc, împărtăşirea prin cuvânt fiind o pregătire pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine.

      Chiar şi atunci când credincioşii se împărtăsesc cu Sfintele Taine, predicarea la priceasnă nu se justifică ca o pregătire imediată pentru cuminecare. Rânduiala Liturghiei ne arată că imediat înainte de împărtăşirea credincioşilor se cântă chinonicul (imnul împărtăsirii) şi se rostesc rugăciuni speciale, acte menite să îi ajute pe credincioşi să se adune în sine cercetându-si sufletul şi pregătindu-se astfel pentru întâlnirea cu Hristos. Predicii, ca pregătire pentru împărtăsire îi este rezervat un alt context, în cadrul Liturghiei Cuvântului.

        În favoarea predicării la priceasnă s-a încercat să se argumenteze prin aceea că preotul care tocmai s-a împărtăsit poartă plenitudinea vieţii lui Hristos în el fiind un hristofor, un purtător al lui Hristos euharistic. Dar preotul este un hristofor şi înainte de a se împărtăsi la Liturghia respectivă pentru că el s-a împărtăsit de atâtea ori până atunci. Si chiar la acea Liturghie el s-a împărtăsit cu Dumnezeu Cuvântul prin lecturile biblice şi, de aceea, imediat după primirea cuvântului lui Dumnezeu din Apostol şi Evanghelie este momentul de a-l împărtăsi adunării euharistice ca mărturisire a primirii şi înţelegerii lui de către Biserică. Remarcăm de asemenea paralelismul dintre cele două părti ale Sfintei Liturghii şi în această privintă: preotul, după ce se împărtăseste la Liturghia Cuvântului cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, îl împărtăseste adunării euharistice prin predică iar, la Liturghia Euharistică, după ce se împărtăseste cu Trupul şi Sângele Domnului, îi împărtăseste şi pe credincioşi cu Sfintele Taine. 

Predicarea la sfârsitul Liturghiei nu mai este un act sacramental

        Mutarea predicii la sfârsitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calitătii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăsurarea slujbei şi de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârsit. Acest motiv nu justifică însă mutarea. Scotând predica din contextul Sfintei Liturghii şi asezându-o după momentul cuminecării aceasta îsi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăsire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare. Constatarea existentei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminarea predicii din Liturghie ci la reconsiderarea actului predicatorial, la căutarea mijloacelor prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăsirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice. 

Urmările mutării predicii spre sfârsitul Liturghiei sunt negative

        Potrivit cuvintelor Mântuitorului "fiecare pom se cunoaste după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini" (Luca 6, 44). Dincolo de orice argument s-au remarcat urmările mutării predicii fie la priceasnă fie la sfârsitul Liturghiei: micsorarea interesului credincioşilor pentru comentarea pericopelor biblice, ignoranta în privinta Scripturii, încurajarea participării numai la o parte din slujbă, scăderea zelului pentru predică la liturghisitori, înlocuirea omiliei cu predici tematice care, în multe cazuri, nu au legătură cu citirile biblice etc. Aşa dar urmări negartive în ceea ce priveste slujirea Liturghiei şi participarea la aceasta.