Sărutarea păcii

       Biserica este umanitatea restaurata în Hristos, chemata sa ajunga la unitate în iubire dupa chipul Sfintei Treimi şi marturisind credinta în Sfânta Treime. În Biserica omul se împlineşte ca persoana în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea participarea fiecarui credincios la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalta, ca Trup al lui Hristos, în Împaratia lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual ci trebuie sa fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga umanitate. În Sfânta Liturghie umanitatea toata, rascumparata de Dumnezeu, se unifica şi devine o icoana. Si aceasta icoana exprima doua aspecte: iubirea şi credinta în Dumnezeu . Aceasta unitate în credinta şi în dragoste care, dupa cum remarca înca din secolul al II-lea d.H. Sfântul Ignatie al Antiohiei , caracterizeaza Biserica, se înfaptuieste în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte de aducerea Sfintei Jertfe, prin doua acte: sarutarea păcii şi marturisirea credintei prin rostirea Crezului. 

Sărutarea păcii înseamna îmbracarea fiecaruia şi a tuturor în iubirea lui Hristos

 
       Din secolul al XI-lea sarutarea păcii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciproca nu se mai concretizeaza într-un act, chemarea la o actiune devenind chemarea la o stare sufleteasca. Aceasta actiune avea însa o importanta deosebita fiind o lucrare sfânta a iubirii, semnul şi ritualul vazut prin care - în chip nevazut dar real - se savârsea revarsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioşilor, era îmbracarea fiecaruia şi a tuturor laolalta în iubirea lui Hristos. A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna a primi harul dumnezeiesc care te face sa-ti depasesti limitele egoismului şi sa te asemeni lui Dumnezeu îmbratisând pe toţi în iubire, chiar şi pe dusmani. A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna sa nu mai vezi în aproapele tau, începând chiar cu cel ce se întâmpla sa fie lânga tine în biserica, un strain sau chiar un dusman, ci un frate. Înseamna sa constientizezi faptul ca Hristos ne uneste pe toţi în Biserica, ca madulare ale Trupului Sau, prin participare la Sfânta Liturghie. Daruindu-si sarutul păcii creştinii marturisesc credinta ca se împartasesc de iubirea celui ce este prezent în mijlocul lor precum a promis: unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). De aceea îmbratisându-se ei spun "Hristos în mijlocul nostru" - "Este şi va fi!" - "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!".

       Ritualul sarutarii păcii, asezat înaintea anaforalei şi a împartasirii, scoate în evidenta faptul ca nu putem sa intram în comuniune cu Dumnezeu daca nu suntem uniti în iubire cu ceilalti membri ai Bisericii: Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca şi pe fratele sau (I Ioan 4, 20-21). Nu se poate înfaptui împreuna noastra înaltare spre Cel Unul şi spre împartasirea de Unul având despartiti pe aceia de unirea întru pace cu noi scrie Sfântul Dionisie Areopagitul. 

Sfânta Liturghie presupune şi angajarea trupeasca, în relatia cu Dumnezeu prin împartasire şi în relatia cu aproapele prin sarutarea păcii

       Sărutarea păcii este un act în care trupul exprima şi transmite iubirea fata de aproapele ca împartasire din iubirea lui Hristos. De la începutul Bisericii s-a înteles faptul ca în Sfânta Liturghie relatia de iubire fata de aproapele trebuie sa implice şi trupul în actul sarutarii păcii, aşa cum relatia cu Dumnezeu angajeaza şi trupul în actul împartasirii. Omul este o fiinta dihotomica, trup şi suflet. Trupul, care potrivit învataturii Bisericii nu este rau în sine, participa alaturi de suflet la rugăciune. Prin intermediul trupului daruim şi primim: aducem darul la altar, un dar material constând în pâine şi vin dar cu o profunda încarcatura simbolica, şi primim în schimb însusi Trupul şi Sângele Domnului ca hrana trupeasca. Astfel printr-un act trupesc, mâncarea, ne unim cu Dumnezeu şi experiem iubirea Lui. Tot aşa iubirea fata de cel ce, împreuna cu mine este madular al Trupului lui Hristos, Biserica, şi participa la Sfânta Liturghie, nu poate sa se rezume doar la o stare sufleteasca ci se exprima într-un act trupesc, sarutarea păcii, ca o daruire şi primire efectiva a iubirii. Sa nu-ti închipui ca sarutarea aceasta este o sarutare obisnuita, din acelea ce-si dau prietenii pe strada sau în piata, arata Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sărutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele şi îndeparteaza din suflete orice vrajmasie. Sărutarea aceasta este un semn al unirii sufletelor şi al izgonirii oricarei vrajmasii. Sărutarea aceasta este deci împacare; pentru aceasta e sfânta. 

        Sărutarea păcii este un ritual liturgic de mare forta în care omul se deschide fata de aproapele şi se îmbraca în iubirea lui Hristos printr-un act al trupului care exprima împacarea şi unirea sufletelor în iubirea daruita reciproc. Importanta deosebita a acestui gest al păcii este demonstrata de faptul ca este întâlnit în toate riturile liturgice, facând parte din structura originara a Liturghiei. El scoate în evidenta o trasatura fundamentala a cultului creştin şi anume ca legatura cu Dumnezeu nu se poate stabili fara o relatie iubitoare cu aproapele. 

"Pace vouă" este marturisirea şi transmiterea păcii treimice

        Principalele momente ale Sfintei Liturghii (lecturile biblice ca împartasire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, aducerea sfintei jertfe şi sfintirea darurilor prin rostirea anaforalei, frângerea şi împartasirea cu Sfintele Taine) sunt precedate de daruirea păcii de catre întâi-statatorul slujbei printr-un gest de binecuvântare însotit de cuvintele "Pace tuturor", marturisind astfel de fiecare data ca Hristos însusi este în mijlocul nostru. 

       "Pace vouă" este salutul lui Hristos înviat, un salut care nu e un simplu cuvânt de politete ci o daruire efectiva a acelei paci (salom) mesianice care înseamna, potrivit Sfintei Scripturi, plenitudine, împlinire, echilibru fericit, armonie. Este climatul specific Noului Legamânt al lui Dumnezeu cu oamenii în Iisus Hristos Înviat. Pacea lui Hristos este o pace jertfelnica, rodul eshatologic al Crucii, semnul comuniunii regasite cu Dumnezeu şi cu toti: Caci în El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Însul toate cu Sine sa le împace, fie cele de pe pamânt, fie cele din ceruri, facând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Coloseni 1, 19-20). "Pace vouă" este marturisirea şi transmiterea păcii treimice, este o invitatie de a intra în plenitudinea vieţii treimice în masura primirii acesteia prin credinta.

       Rostind "Pace tuturor", protosul binecuvinteaza adunarea în semnul crucii închipuind cu degetele literele grecesti care prescurteaza numele Mântuitorului (IC XC), aratând astfel ca prin Crucea lui Hristos s-a restabilit comuniunea între Dumnezeu şi om şi noi putem fi facuti partasi păcii treimice. Prin acest gest protosul, în puterea Duhului Sfânt, transmite, asemenea lui Hristos, în mod efectiv pacea de sus celor ce sunt gata sa o primeasca: Si de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastra se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi (Luca 10, 6). Credinciosii raspund "Si duhului tau!" amintindu-si lor însisi ca Duhul Sfânt este în protos şi ca protosul nu face nimic de la el ci harul Duhului este de fata şi se pogoara peste toti. Duhul Sfânt face din fiecare participant la Sfânta Liturghie un fiu al păcii, ne face partasi păcii Dumnezeului Treimic care este pace tainica, adâncime linistita, plenitudine nedescrisa, reciprocitate de iubire.

       Numai atunci când primim pacea de de sus în sufletul nostru putem sa ne deschidem cu iubire fata de aproapele şi sa ne unim în Trupul lui Hristos, Biserica. De aceea daruirea păcii de catre protos înainte de anafora este şi o inaugurare a ritualului sarutarii păcii. Aceasta sarutare are ca semnificatie principala tocmai primirea şi transmiterea darului păcii lui Dumnezeu, salom-ul biblic care este darul mesianic prin excelenta (Lc. 2, 14; 24, 36; In. 20, 19; 21, 26), darul eshatologic caracteristic Noului Israel, devenit un ritual liturgic de mare forta.

Iubirea dintre noi este o marturisire de credinta în Sfânta Treime

       Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim îndeamna diaconul la sarutarea păcii iar poporul raspunde Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita. Nu se stie exact cum a evoluat aceasta formula liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata de cuvintele începatoare. În orice caz în primele secole se folosea expresia paulina: Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta (I Cor. 16, 20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul Sa ne iubim unii pe altii! caruia ulterior i se adauga ca într-un gând sa marturisim (întâlnit în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care leaga îndemnul la iubire de marturisirea credintei. Raspunsul Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita apare tot din secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici şi apoi preluat de popor.

       În forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea păcii scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei în Sfânta Treime. Chiar mai mult, însasi iubirea dintre noi, ca împartasire din iubirea Sfintei Treimi, este o marturisire de credinta în Sfânta Treime. Daca n-am simti valoarea iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda şi admira cu toata puterea Sfânta Treime şi nu ne-am sili sa înaintam în ea. Astfel marturisind credinta noastra în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta noastra într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însusi şi izvor al iubirii din noi.

Hristos este în mijlocul nostru şi ne da puterea sa ne iubim unii cu altii

       În timpul cântarii Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita episcopul şi preotii se închina de trei ori în fata Sfintei Mese rostind Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea şi scaparea mea şi izbavitorul meu (Ps. 17, 1) şi saruta Cinstitele Daruri şi Sfânta Masa.

        Practica sarutarii, mai întâi numai a Sfintei Mese apoi şi a Cinstitelor Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca un substitut al sarutului păcii la Liturghia savârsita de un singur preot şi ulterior generalizata. Acest act este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam sarutând Cinstitele Daruri, care se vor preface în Trupul şi Sângele Domnului, şi a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce Sfânta Jertfa.

        Dragostea şi credinta în Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele psalmistului: Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea şi scaparea mea şi izbavitorul meu(Ps. 17, 1). Ne aratam astfel dorinta de a împlini prima porunca a Domnului: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau şi din toata puterea ta (Marcu 12, 30). 

        Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai întâi: Caci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viaţa vesnica (Ioan 3, 16). El ne da şi noua puterea sa-L iubim şi sa ne iubim aproapele, chiar şi pe vrajmasi, el este vârtutea, întarirea, scaparea şi izbavitorul nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru a sublinia solemnitatea momentului, acest verset poate fi cântat în altar sau la strana.

       În cazul slujbei în sobor episcopul şi preotii, dupa sarutarea Cinstitelor Daruri şi a Sfintei Mese, îsi dau succesiv sarutul păcii pe umeri, strângându-si mâna dreapta. Sărutarea se da de trei ori în numele Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: "Hristos în mijlocul nostru", celalalt raspunde "Este şi va fi" iar cel dintâi încheie "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Marturisim astfel ca Hristos este în mijlocul nostru şi ne da puterea sa ne iubim unii cu altii. În practica greceasca şi slava, dupa sarutarea umerilor, preotii îsi saruta reciproc mâinile pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste mâini. Sărutarea umerilor, care în timpul lui se practica numai în Postul Mare, este explicata de Sfântul Teofilact al Bulgariei prin aceea ca umerii sunt simbolul vieţii active prin care putem purta crucea Domnului pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil. Nu putem sa ne iubim aproapele, inclusiv dusmanii, decât lepadându-ne de egoism, asumându-ne crucea şi urmându-i lui Hristos (Matei 16, 24).

Practicarea din nou a sarutarii păcii de catre credincioşi ar fi benefica

       Timp de peste zece secole toţi participantii la Sfânta Liturghie, atât clericii cât şi credincioşii, îsi dadeau sarutul păcii. Dupa secolul al X-lea acest ritual s-a restrâns la clericii din altar, dar restrângerea nu a fost urmarea unei hotarâri a autoritatii bisericesti. În articolul precedent şi în cel de fata am încercat sa surprindem importanta deosebita a acestui gest al păcii care face parte din structura originara a Sfintei Liturghii. El nu poate fi redus la o stare sufleteasca ci implica un act concret prin care iubirea şi pacea dumnezeiasca este primita şi transmisa fratelui din biserica, unindu-ne cu totii în iubirea lui Hristos şi marturisirea Sfintei Treimi, structura supremei iubiri.

       Un gest al păcii este prezent în toate riturile liturgice creştine, forma lui concreta de împlinire fiind diferita de la un rit la altul şi de la o epoca la alta, în functie de contextul cultural şi traditiile locale. Esential în ceea ce priveste sarutarea păcii nu este însa forma concreta de împlinire ci faptul de a fi un gest trupesc care sa exprime dragostea curata fata de aproapele.

       Din fericire, daruirea sarutarii păcii între credincioşi nu a disparut cu totul nici în Ortodoxie. În cazul tarii noastre, Parintele Dumitru Staniloae da marturie despre practicarea sarutului păcii în unele biserici din Transilvania într-o forma specifica: sarutarea mâinilor credincioşilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, barbati cu barbati şi femei cu femei. Aceeasi practica se întâlneste şi la sud de Carpati. Pastrarea pe alocuri în Ortodoxie a acestui gest al păcii între credincioşi precum şi lipsa unei hotarâri a autoritatii bisericesti care sa-l interzica dovedeste ca nu exista nici un impediment canonic pentru savârsirea lui. Din contra, importanta sa deosebita în angajarea participarii efective a credincioşilor la slujba dovedeste importanta reintroducerii lui, în ultimul timp întâlnind tot mai multe initiative în acest sens. Multi credincioşi au pierdut constiinta împreunei slujiri la Sfânta Liturghie şi tind sa devina simpli spectatori pasivi: nu aduc darul de pâine şi vin la altar, nu cânta, nu se împartasesc decât rareori, nu-si dau sarutul păcii. Sigur, reintroducerea sarutului păcii nu rezolva toate problemele, dar este un pas înainte spre o participare deplina la slujba. Cei care l-au practicat pot da marturie ca, atunci când e facut cu sinceritate, sparge efectiv zidurile care ne despart de multe ori de cei ce se întâmpla sa fie lânga noi în biserica, facându-ne sa ne simtim frati. Si sa nu uitam ca multi din cei ce parasesc Ortodoxia pentru a merge la secte acuza faptul ca nu au simtit comuniunea şi iubirea în Biserica şi nu au înteles slujbele.

       În mod concret sarutul păcii între credincioşi se poate da astazi în timpul cântarii Iubi-Te-voi Doamne a carei interpretare este permisa de Liturghier. Cântarea este foarte potrivita pentru acest moment, marturisind ca iubirea aproapelui îsi ia puterea din iubirea lui Dumnezeu. Sarutul se poate da între vecini, ca în epoca primara, barbati cu barbati şi femei cu femei, fara a se produce tulburare în biserica. Ca forma concreta, adaptându-ne la contextul de azi, nu se pune problema sarutului pe gura. Se poate opta pentru forma traditionala româneasca, sarutarea mâinilor credincioşilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, care însa este greu de aplicat în mediile mai putin traditionale, sau pentru simpla strângere a mâinii ca în ritul roman. Credem însa ca cea mai potrivita forma este cea practicata de preoti în altar: strângerea mâinii şi sarutarea umerilor însotita de formula "Hristos în mijlocul nostru" - "Este şi va fi" - "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Când preotul slujeste singur îsi poate da sarutarea păcii cu paracliserul aşa cum se practica şi în vechime. 

Sărutarea păcii presupune respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii

       O conditie esenţiala pentru ca acest gest sa fie lucrator este sinceritatea lui, respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii. Textele liturgice şi Sfintii Parinti atentioneaza în repetate rânduri asupra acestui lucru. Astfel în Constitutiile Apostolice, dupa ce se relateaza ca la momentul sarutarii păcii diaconul avertiza: Nimeni sa nu aiba ceva împotriva cuiva. Nimeni sa nu fie fatarnic! se adauga: nimeni sa nu o faca precum Iuda care l-a vândut pe Domnul printr-un un sarut. Sărutarea păcii trebuie sa fie expresia iubirii sincere fata de aproapele (Origen) şi sa nu fie data doar cu buzele ca Iuda având ura şi rautate fata de fratii în credinta (Theodor de Mopsuestia) . 

       Fiind simbolul împacarii interioare despre care vorbeste Evanghelia, sarutarea păcii trebuie sa fie o sarutare a sufletului, o îmbratisare a inimii şi nu doar a buzelor şi al gurii (Sfântul Ioan Gura de Aur) . În aceste conditii reactualizarea acestui gest şi pentru credincioşi nu constituie o abatere de la tradiţie ci din contra, o întoarcere la aceasta, cu efecte benefice pentru slujirea şi trairea ortodoxa.