Catolicismul adevar sau fals?

Sfantul Nectarie de Eghina arata cu argumente scripturistice si istorice ca Sfantul Apostol Petru nu a propovaduit la Roma. Papismul se bazeaza pe un fals, este o religie nelegitima

Dovezi despre nedeplasarea lui Petru la Roma de la anul 41 pana la anul 66, perioada de timp in care teologii apuseni sustin ca Petru a slujit ca episcop la Roma, adica 25 de ani

Teologii romano-catolici aseaza deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 dupa Hristos, adica in al doilea an al domniei imparatului Claudiu, sustinand ca a ramas la Roma 25 de ani, adica pana la anul 66, cand a suferit moartea muceniceasca sub Nero. Sa vedem mai intai daca asa stau lucrurile si daca cele afirmate sunt in acord cu cele istorisite de Sfanta Scriptura. Pentru a dovedi adevarul vom recurge la naratiunea istorica a Evanghelistului Luca despre calatoriile misionare ale Apostolului Pavel, in care facem cunos­tinta cu cei doi Apostoli, precum si cu epistolele lor. Din acestea va iesi la iveala timpul cand s-au intalnit cei doi Apostoli unul cu celalalt, unde au avut loc intalnirile, in ce an, si cine s-a deplasat cel dintai la Roma si daca Petru insusi s-a deplasat sau nu la Roma in aceasta perioada de timp. 

[citeste aici tot articolul]

Recomand cu caldura acesta Carte document: Sfantul Nectarie de Eghina – DE CE Papa si supusii lui S-AU DESPARTIT de Biserica lui Hristos  (o puteti cumpara de aici cu doar 10,90 RON)

 

[sursa: http://apologeticum.wordpress.com]

O scurta istorie a avortului la romani - un "sport" national care a luat amploare

La romani, avortul e mai mult decat un drept castigat, e mai mult decat o practica larg raspandita, e de-a dreptul o traditie, pe care, o data impamantenita, n-au nestirbit-o nici vremile, nici vremurile.

ISTORIC:   1958-1966: la vremuri noi, naravuri noi

Victoria bolsevismului in Rusia a adus, pentru prima data in lume, ca masura concreta de emancipare a femeii, legalizarea avortului la cerere (1920). Treaba a mers unsa vreme de 16 ani, cand Stalin, contrar principiilor la care aderase cu trei decenii in urma, interzice avorturile, din ratiuni supreme de stat (sovietele erau pe spor natural negativ). Cum la vremea aceea pe Stalin nu prea puteai sa-l contrezi fara sa-ti pierzi (in cel mai fericit caz) libertatea (era anul de inceput al Marii Epurari), legea a ramas in vigoare pana dupa moartea sa.

Evident ca nici Romania noii oranduiri nu putea face rabat de la hotararile tatucului popoarelor, conducatorii ei fiind nevoiti sa astepte, cuminti, vremuri mai prielnice de la Moscova. Norocul lor s-a numit temperamentalul Hrusciov: in URSS se revine la legea din 1920, la noi incepe propaganda sovietica pro-avort, urmata de intrarea in vigoare, in 1957, a Decretului 463, care aducea si Romaniei emanciparea mult dorita.

Noutate absoluta pentru poporul mioritic, noul sport are priza nemaipomenita la public! Urmeaza un deceniu in care 3 sarcini din 4 se termina cu avort. Zeloase, romancele jucau cu infrigurare ruleta ruseasca in sectiile de obstretica-ginecologie ale patriei socialiste, iar personalul calificat nu mai prididea cu onorarea cererilor:

1 avort la fiecare 38 secunde, zi si noapte, timp de 9 ani!

Succes ideologic deplin, intr-o tara abia scoasa din ghearele mentalitatii burghezo-mosieresti. Cei care au avut totusi norocul sa se nasca atunci trag sforile in tara acum: Geoana si Vosganian (’58), Macovei, Pambuccian si Antonescu (‘59), Nica si Saniuta (’60), Oprea si Orban (’61), Videanu (’62), Baconschi si nevasta lui Mitrea(’63), Fenechiu (’65), ori prea umilul prim-ministru Boc (’66), ca sa numim doar cativa. Sa ai doar 25% sanse sa vezi lumina zilei la termen si sa te procopsesti cu pensie de parlamentar la batranete, asta numim noi noroc porcesc!

1967-1989: inutilitatea ignobilului decret 770

1 octombrie 1966. Speriat de popularitatea si impactul pe termen lung ale fenomenului (avorturile ajunsesera la peste 1 milion pe an), pe Ceausescu il apuca o grija subita pentru fenomenul demografic si viitorul natiei al carei carmaci devenise de putina vreme si-o-ntoarce, ca la Ploiesti, sau ca Stalin in ’36. Apare  Decretul 770/1966 pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii, in care se stipula, negru pe alb, ca o gravida are voie sa avorteze daca indeplinea cel putin una din urmatoarele 6 conditii:

• avea cel putin 4 copii (5 copii incepand cu 1985)
• avea peste 40 ani (peste 45 din 1985)
• suferea de o boala grava care se poate transmite ereditar si/sau cauza malformatii congenitale
• suferea de o disabilitate fizica si/sau psihica incompatibila cu cresterea normala a unui copil
• sarcina ii punea viata in pericol
• sarcina era rezultatul unui viol sau incest.

Romancelor li se ingradeste, pentru prima oara, un drept de care abuzau de aproape un deceniu. Consecintele imediate au fost o dublare a fertilitatii, de la 1,9 la 3,7 copii/femeie si scaderea drastica a numarului de avorturi, dar niciodata sub 180.000 pe an (femeile trecute de prima tinerete si cele cu copii multi erau indreptatite de lege sa ceara avort, daca vroiau). Din 16,7 milioane de sarcini in perioada 1967-1989, 2 din 5 s-au terminat cu avort. Altfel spus, in ciuda restrictionarii impuse de legislatie, in spitalul socialist de stat tot s-a facut, oficial:

1 avort la fiecare 1 minut 21 secunde, non-stop, timp de 23 de ani

Concomitent a aparut un fenomen nou, menit sa rezolve dilemele celor carora li se aplica Decretul 770: intreruperile de sarcina in clandestinitate. S-au inmultit si dramele inerente practicarii lui: la fiecare 12 ore murea o femeie in urma unui avort ilegal!

                                                                  1990-prezent: la vremuri noi, naravuri vechi

Vine lovitura de stat din decembrie 1989. A doua zi dupa ce il trimite la moarte pe Ceausescu, Iliescu semneaza Decretul nr.1 din 26.12.1989 in care se abroga o serie de legi, hotariri si decrete de pe vremea proaspat defunctului regim, printre care si infamul 770 si articolele 185-188 Cod Penal privitoare la avort. Romanii isi recastigau un drept vechi, daruit de Hrusciov si practica sa revine pe fagasul de dinainte de ‘67 (1,1 milioane de avorturi/an). Intre 1990 si 2008, din 11,6 milioane de sarcini, mai mult de jumatate (60%) s-au terminat cu avort. La nivel global, numai Rusia si Cuba au procente mai mari. Nepunand la socoteala intreruperile de sarcina din clinicile private (fenomen care a luat amploare in ultimii ani), care nu se raporteaza (?!), rezulta ca numai in unitatile sanitare de stat din Romania de azi se face cam:

 1 avort la fiecare 1 minut 24 secunde!

Din înțelepciunea lui Solomon

 

1. Cartea Înțelepciunii lui Solomon: 

       Capitole:

                   1. Adevarata intelepciune, fara de care nu poate exista dreptate.
                   2. Viata asa cum o vad necredinciosii.
                   3. Ce se intampla cu cei drepti si cu cei pacatosi.
                   4. Ce se mai poate intampla cu cei drepti si cu cei pacatosi.
                   5. Dreptii si pacatosii la judecata.
                   6. Regii sunt datori sa caute intelepciunea.
                   7. Inteleptul e un simplu om, dar intelepciunea il ridica deasupra. 
                   8. Detinatoare a tuturor bunurilor, intelepciunea nu le poate lipsi regilor.
                   9. Rugaciune pentru dobandirea intelepciunii.
                  10. Intelepciunea a carmuit lumea inca de la inceput.
                  11. Din pustia Sinai, privire inapoi spre Egipt.
                  12. Rabdarea lui Dumnezeu e nemarginita.
                  13. Inchinarea la astre, la puterile naturale si la idoli.
                  14. Inchinarea la idoli; inceputul ei.
                  15. Israel nu e idolatru, dar Egiptenii sunt.
                  16. Egiptenii si-au atras pedepse, Israelitii, binecuvantare.
                  17. Egiptenii, robi ai intunericului.
                  18. Israelitii, beneficiari ai luminii. Din nou, Egiptul si Israel.
                  19. Prin Marea Rosie. Egiptul, mai vinovat decat Sodoma. Restaurarea naturii. 
                    

2. Ecclesiastul: „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”

                   
       Capitole:
                   
                    1. Prolog. Nimicnicia celor omenesti.
                    2. Zadarnicia a tot ce-i omenesc.
                    3. Vremea fiecarui lucru. Ce e bun pentru om. Nu exista dreptate. 

Om si dobitoc. A te bucura  de viata                                                                                    

                   4. Asuprirea celor slabi. Moartea e mai buna decat viata. 

Gelozie si nesatiu. Nu e bine sa fie omul singur. Domniile schimbatoare: desertaciune.             

                   5. Bogatiile sunt desertaciune. A te bucura de viata.
                   6. Zadarnicia bogatiei. Cugetari felurite.
                   7. Cugetari felurite. Lucruri de nepatruns. Femeia.
                   8. Cugetari felurite. A te bucura de viata. Taina lucrurilor.
                   9. Desertaciunea virtutii si a intelepciunii. A te bucura de viata.
                 10. Cugetari felurite.
                 11. A lucra cu luare-aminte si temeinicie. A te bucura de viata.
                 12. Prin batranete, omul, tot mai putin. Elogiul Ecclesiastului. Sfarsit.

[Vizualizați Biblia Online cu explicații, accesând aici]

 [ Mulțumim organizatorilor site-ului www.crestinortodox.ro pentru informațiile accesibile tuturor]

DREPTUL LA VIAŢĂ

Înconjurat de prea multe griji, mereu în criză de timp, cu sănătatea şubredă şi cu programul dat peste cap, parcă nu mai ai putere nici să rezolvi obligaţiile personale, dar, inevitabil, afli despre o mare nedreptate care se petrece în jurul tău: avortul. Te gândeşti cu tristeţe că foarte mulţi copii nu se mai pot bucura de frumosul dar dat nouă de Dumnezeu: VIAŢA. Nu se pot bucura de razele soarelui, de privirea caldă a mamei, de joaca prin zăpada pufoasă, de zâmbetul gingaş al unor persoane dragi, nu au dreptul la iubire, feri­cire, libertate, la... viaţă.

Tinerii iresponsabili de astăzi se îndepărtează de adevăratul sentiment de iubire, înlocuindu-l cu satisfacerea poftelor trupeşti şi nu se mai gândesc la urmări. Acest lucru le schimbă mentalitatea într-una egoistă, pătimaşă, iar, când apare o sarcină nedorită, aleg cu uşurinţă calea avortului prin pi­lule sau chiuretaje, încearcand să-şi justifice fapta prin amăgirea că viaţa nu începe în momentul concepţiei, sau chiar dacă începe, nu sunt pregătiţi pentru o sarcină, nu au posibilităţi materiale, nu pot întrerupe studiile, nu vor să aibă un copil aşa de repede, pentru că a fost doar un „accident” şi propriul lor copil este condamnat, pe nedrept, la moarte.

Majoritatea cazurilor de avort în România se petrec în rândul femeilor mai în vâr­stă, deja căsătorite, care au sprijin pentru a naşte şi întreţine un copil. Deci, nu ştii ce să mai crezi. Este avortul o comoditate? Dacă pătrunzi mai adânc în problemă afli că mai mult de jumătate din românce au făcut avorturi:12% au mai mult de 5 avorturi, cele mai în vârstă -68% din avor­turi, iar cele tinere -30% -mamele din mediul rural fac mai multe avorturi - şi unul din trei copii a fost ucis înainte de naştere („Cotidianul”, 24.07.2007, Barometrul de opinie publică, comandat de Fundaţia Soros, realizat în luna mai 2007).

În 1993, România a fost înregistrată ca fiind ţara cu cel mai mare număr de avorturi din lume. De asemenea, ţara noastră are cea mai ridicată rată a mortalităţii datorată avortului, de cinci ori mai mare decât rata medie din ţările Europei. 87% din sarcini sunt întrerupte. Iaşiul este capitala avorturilor în ţara noastră, iar în 1997 era primul oraş din Europa în ceea ce priveşte numărul acestora.  Foarte multe fete din licee şi chiar din gimnaziu recurg la această metodă contraceptivă, uneori chiar în timpul pauzei mari. În Iaşi, se fac zilnic aproximativ 60 de avorturi.

Te îngrozeşti de statistici şi întrebările îţi inundă mintea: ce pot face eu în privinţa asta? De ce să mă implic într-un fenomen atât de dureros? De ce să lupt eu pentru un copil, când propria lui mamă, care trebuia să-l ocrotească cu dragoste, l-a sortit pierzării înainte de naştere? De ce să-mi tulbur liniştea, gândindu-mă la secvenţe din timpul unui avort? De ce să intru în contact cu răceala şi indi­ferenţa cu care priveşte societatea de astăzi pro­blema avorturilor în ţara noastră? De ce să mă contrazic cu prietenii şi colegii mei care îşi trăiesc viaţa în plăceri şi avortează prunci nevinovaţi prin „pilula de a doua zi”, sterilet şi alte mijloace con­traceptive care ucid făptura nou-formată? De ce să nu las lucrurile aşa cum sunt pentru că oricum nu voi rezolva prea multe, am destule pe cap iar pro­blema asta nu ţine de mine? DE CE SĂ LUPT PEN­TRU VIAŢĂ?

Personal, lupt pentru viaţă, pentru că nu pot sta degeaba, atata vreme cat indiferenţa UCIDE şi pentru că libertatea greşit înţeleasă aduce păcat şi moarte. Lupt pentru că avortul decimează populaţia României. În 1990, când s-a liberalizat avortul, au murit aproximativ 1 milion de copii care anul acesta ar fi împlinit 18 ani, iar din ’90 până astăzi numărul avorturilor este alarmant, înspăimântă­tor: peste 10 milioane de prunci ucişi. Pentru 2050, cercetătorii americani de la World Population Prospects estimează pentru România o populaţie de 16 milioane de locuitori dintre care doar 2 mi­lioane de copii („Evenimentul zilei”, 31 martie 2003). Preşedintele României a declarat la Sibiu, în cadrul conferinţei cu tema „Populaţia României – încotro?”, desfăşurată între 18-19 septembrie 2007, că în 2100 vor mai fi doar 8,6 milioane de români (“Lumina”, 19 septembrie 2007).

Efectele sociale ale îmbătrânirii populaţiei au început să apară. În 2003, 4,8 milioane de salariaţi susţineau prin contribuţie la bugetul asigurărilor sociale peste 6,2 milioane de pensionari. Acest dezechili­bru contribuie la subfinanţarea sănătăţii şi învăţă­mântului („Ziua “, 19 decembrie 2003).

Începând cu 1990, când am dobândit „liberta­tea”, numărul avorturilor în România l-a depăşit pe cel al naşterilor. România se încadrează între pri­mele ţări din Europa şi din lume, ca număr de avorturi. Pentru asta au murit atâţia tineri la Re­voluţie în 1989? Pentru asta au luptat înaintaşii noştri? Dar „răul triumfă numai atunci când oame­nii buni stau deoparte” (Edmund Burka, 1729-1797).

         Morala şi religia noastră creştin-ortodoxă, în­deamnă pe toţi fii ţării să ia atitudine faţă de un fenomen atât de nociv pentru familie, care se do­vedeşte a fi, printre altele, avortul.

         Avortul trebuie înţeles totdeauna ca o cale ce duce la moartea unui om, chiar dacă intervine în urma contraceptivelor, la numai câteva clipe de la concepţie. Din acel moment, celula nou formată reprezintă trupul unei noi persoane umane, iar Dumnezeu dă sufletul acelei persoane.

Nu putem să admitem că, deşi este microsco­pică, de o lună, două, trei, sau chiar mai mare, acea fiinţă nu trebuie să aibă dreptul deplin la viaţă, fiindcă nu s-a născut. Aşadar, nu ne putem pronunţa cu atâta uşurinţă cu privire la dreptul unui om de a se naşte sau nu.

Tot adevărat este că imaginile de la ecograf, din primele luni de sarcină, arată clar că fiinţa umană are viaţă încă din primele clipe ale concepţiei, chiar dacă aceasta are dimensiunile unui fir de nisip şi nu are încă un nume.

Să nu fim indiferenţi când miile de copii avortaţi în ţara noastră merg zilnic spre crematoriile spita­lelor. Oare cum priveşte Dumnezeu ţara noastră, majoritar ortodoxă, care asistă cu indiferenţă la acest păcat strigător la cer şi ce pedepse ne aş­teaptă când sângele copiilor ucişi vor cere dreptate de la El? Oare nu Mântuitorul spune: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40)?

Ce inimă poate avea un cadru medical care acum asistă la o naştere, îngrijindu-se atât de sănătatea mamei cât şi a copilului, iar peste un timp  taie în bucăţi alt pruncuşor, punând în peri­col şi viaţa mamei care a venit la avort? Pe de o parte lauzi copilul la ecograf, pe de altă parte „cureţi” locul, omorând, la cerere, un copilaş nevi­novat!

Sub pretextul lipsei de bani se omoară mulţi co­pii. Oare nu Dumnezeu hrăneşte întreaga lume? Şi dacă are El grijă de păsările cerului, de plante şi de animale, nu va avea grijă de o persoană umană pentru care S-a răstignit din nemărginita Sa iu­bire? „Întru Tine m-am întărit din pântece; din pântecele maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururea” (Ps. 70,7). „Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul” (Ps. 114,6).„Naşterea de copii este mai mult o chestiune de jertfă, şi mai puţin de mijloace materiale.”„Cei căsătoriţi nu trebuie să evite numai nezămislirea, ci şi programarea copiilor. Să se lase cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi să consi­dere venirea fiecărui copil, un mare dar dumneze­iesc.” (Părintele Epifanie I. Teodoropulos – „Crâm­peie de viaţă”, Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 155, 157).Părintele Cleopa spune că cel mai mare păcat al creştinilor căsătoriţi este avortul şi că femeia care moare la naştere este martiră.

„Ar trebui mai bine să nu se însoare cel care nu doreşte să facă copii, decât să ajungă ucigaş de copii din pricina neînfrânării poftei”(Sf. Clement Alexandrinul).

Constituţia trebuie să garanteze protecţie legală tuturor fiinţelor umane de la începutul vieţii (din momentul concepţiei) până la moartea naturală.

Dreptul la viaţă este dreptul suprem şi funda­mental al unei persoane. În situaţia avorturilor la cerere, asistăm la o gravă discriminare asupra persoanelor născute şi nenăscute.

Ce trebuie să fac? Mă implic în lupta pentru vi­aţă: „Nimic nu-mi poate aduce o mulţumire mai mare decât credinţa că datoria mea este să contri­bui, pe măsura puterilor mele la scăderea nivelului de ignoranţă, de degradare şi de mizerie de pe faţa acestui pământ minunat”(George Eliot, 1819-1880).

Mă informez şi spun şi altora: familiei, rudelor, prietenilor, vecinilor, colegilor, adevărul despre avort, consecinţele şi riscurile sale asupra sănătăţii fizice şi psihice ale mamei. „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). „Şi mai presus de toate: să mărturiseşti adevărul”(William Shakespeare, 1546-1616).

„Să facem ceea ce trebuie făcut în ciuda conse­cinţelor, în ciuda obstacolelor şi pericolelor şi pre­siunilor, în asta constă moralitatea” (John F. Kennedy, 1917-1963).

Făcând parte din Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, cred că această nobilă datorie cade şi pe umerii noştri, mai ales că dorim să ajutăm la schimbarea pozitivă a societăţii noastre româneşti de astăzi şi de mâine.

Proiectul „Dreptul la viaţă” a fost  înfiinţat în 2006. Ne propunem să-i informăm pe tineri cu tot ce este necesar pentru a-i determina să nu ajungă în situaţia de a face avort şi să găsim soluţii cât mai eficiente în acest scop. Vizăm şi femeile care deja au avortat, oferindu-le posibilitatea să-şi refacă sănătatea fizică şi psihică şi să nu mai re­pete experienţa avortului. Colaborăm cu Părintele Dănuţ Damaschin de la Biserica „Naşterea Domnului” din incinta Maternităţii „Cuza-Vodă”, cu Asociaţia „Primul Pas” şi  cu Fundaţia „Solidaritate şi speranţă” şi cu Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Milail şi Gavriil”. Activităţile noastre constau în: rugă­ciuni la Biserica „Naşterea Domnului” şi Acatistul Sf. Stelian la Capela Facultăţii de Teologie, difu­zare de pliante şi broşuri, discuţii cu tinerii în cămi­nele studenţeşti, împărţit pliante în cutiile poştale din Iaşi, campanii de informare în şcoli, conferinţe cu tema „Dragoste şi responsabilitate”, Programul „Floarea Vieţii”, Programul „1 Iunie - Ziua Copilului născut şi nenăscut”, ş.a.

În 2009, dorim să reluăm aceste activităţi, să facem campanii de informare şi să distribuim un număr de 10.000 de C.D-uri şi broşuri cu informaţii despre avort şi contracepţie (cauze, riscuri, consecinţe, soluţii) în cât mai multe şcoli din Iaşi. În acest scop cerem ajutorul tuturor celor care pot sprijini în vreun fel această acţiune.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu la toată lucrarea cea bună, adusă în sprijinul mamelor şi al copiilor care sunt în pericol de a fi avortaţi.

[Bogdan Alexandru Popescu - coordonator in perioada 2007-2011]

Când vei cugeta la cele veșnice dacă nu azi?

Ce inseamna Liturghia? (I)

Sfânta Liturghie - Taina Tainelor

 [Pr. Florin Botezan]

 

Creştinismul este viaţă

            Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a mortii dăruindu-ne viaţa vesnică a Împărătiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatălui aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii"(Rom. 6, 4).

Slujbele Bisericii reprezintă împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos

           Biserica este Împărătia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărătie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărătia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezentei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtasi bucuriei învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinta dreaptă fiind Biserica cea adevărată.

Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăsia lui Dumnezeu

        Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărătie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îsi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneste cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârsind comuniunea cu Dumnezeu.

Taina mântuirii şi Tainele Bisericii

        Astăzi vorbind despre Taină avem tendinta de a ne gândi numai la cele Sapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăseste viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos însusi se oferă şi se împărtăseste printr-un ritual de sfinţire săvârsit de slujitorii bisericesti în şi prin puterea Duhului Sfânt.

Sfânta Liturghie este Taina Tainelor

        Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărătia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărătiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului.

Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos

        Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înăltat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată".

Sfânta Liturghie - Taina Bisericii

        În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcusspiritual conţinuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unitătii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa vesnică. În acelasi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât şi cei adormiti ca mădulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi spatiu.

Fiecare credincios trebuie să înteleagă Sfânta Liturghie

        Viata creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îsi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înteleagă semnificatia ei. Ca urmare, în cadrul acestei rubrici vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esenţiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.

Ce inseamna Liturghia? (II)

Câteva repere istorice:

Liturghia în primele trei secole

 

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluţie, şi nu o relicvă a istoriei

 

        Multi creştini ortodocşi cred că Sfânta Liturghie a fost de la început aşa cum o cunosc ei astăzi. Dar, cu toate că în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbări semnificative, aceasta nu înseamnă că forma ei de azi este fixă şi neschimbabilă. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în conţinuă evoluţie şi nu o relicvă a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogătia de azi. Dar această evoluţie nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, aşa cum încearcă să argumenteze unii eterodocsi, ci o crestere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esenţiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei. 

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină 

        Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină când "a luat pâinea şi, binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor săi zicând: Luati mâncati acesta este trupul Meu. Si luând paharul şi multumind le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinţii Evanghelisti Marcu şi Luca precum şi Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie: "Să faceti aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25). 

Liturghia apostolică era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esenţiale care se vor păstra până astăzi

 

        După pogorârea Duhului Sfânt, primii creştini, urmând porunca Mântuitorului, "stăruiau în învătătura apostolilor şi în împărtăsire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (FA 2,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieţii Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El. 

        Desi în Noul Testament nu avem o descriere amănuntită a Liturghiei pe care o săvârseau Sfinţii Apostoli şi urmasii lor, putem totusi ca, în lumina informatiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (FA II,42) şi de la alte texte nou-testamentare, să reconstituim structura acesteia. Remarcăm faptul că slujba era mult mai simplă însă cuprindea elementele esenţiale care se vor păstra până azi şi anume:

• adunarea în Biserică - ( vezi I Cor XI,18)
• "învătătura apostolilor"- lecturi şi predici (vezi şi I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Această parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.
• "frângerea pâinii şi rugăciuni" - este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistică sau a credincioşilor.

        Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Tim II,1).

Probabil creştinii îsi dădeau şi sărutarea păcii dacă "sărutarea sfântă" pomenită de Sfântul Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.

Frângerea pâinii era înteleasă ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare se împlineau actele principale făcute de Hristos la această Cină:

• "a luat" - aducerea darurilor de pâine şi vin ( I Cor. XI,23 -26);
• "a binecuvântat" - rugăciunile de multumire şi sfintire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistătătorul adunării euharistice la care credincioşii răspund cu Amin exprimându-si astfel adeziunea;
• "a frânt" - frângerea propriu-zisă a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;
• "a dat" - împărtăşirea generală cu Trupul şi Sângele Domnului .

        Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H. O sută de ani mai târziu, la mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful ne dă cea mai amănuntită descriere a Liturghiei din primele trei secole: 

                   "În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orase sau la sate şi se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profetilor (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) tine un cuvânt prin care sfătuieste şi îndeamnă la imitarea acestor frumoase învătături. 

                    Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înăltăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrătisăm unii pe altii cu sărutarea păcii - vezi cap. 65 - si] se aduce pâine şi vin şi apă, iar întâistătătorul înaltă deopotrivă rugăciuni şi multumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. 

                    Si se dă fiecăruia să se împărtăsească din cele ce au fost consfinţite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fată li se trimite euharistia acasă, prin diaconi." 

        Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerată doar de textele nou-testamentare, este expusă acum cu claritate şi anume:

• Adunarea în Biserică;
• Liturghia Cuvântului (catehumenilor);
• Lecturi din Noul şi Vechiul Testament;
• Omilia (explicarea textelor citite);
• Liturghia euharistică (credincioşilor);
• Rugăciunea generală pentru Biserică şi lume;
• Sărutarea păcii;
• Aducerea darurilor de pâine şi vin ("a luat");
• Rugăciunea de sfintire - anaforaua ("a binecuvântat") rostită cu voce tare de întâistătător la care credincioşii răspund cu Amin exprimându-si adeziunea;
• Frângerea pâinii ("a frânt");
• Împărtăşirea tuturor ("a dat").

Dezvoltarea Liturghiei a dus la apariţia diverselor traditii liturgice

 

        Această formă originară a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizaţie în ceea ce priveste formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalităti marcante ale vieţii bisericesti şi, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se traditii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre creştine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.

        În sec. IV-V Sfintii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare alcătuiesc, pe baza traditiilor vechi, Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă

Anul 313 marchează încetarea persecutiilor împotriva creştinilor şi începutul unei epoci de mare înflorire în istoria Bisericii. În această perioadă are loc o unificare a ritualurilor liturgice marcată de alcătuirea, pe baza traditiilor vechi, de către Sfintii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare a Liturghiilor care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă. Forma şi evolutia acestor Liturghii numite Liturghii bizantine le vom analiza în numărul următor.

[Pr. Florin Botezan]

Ce inseamna Liturghia? (III)

Adunarea în Biserică

Aducerea darurilor

  

        Buna cuviintă ne îndeamnă ca, atunci când mergem la cineva, să nu ne ducem cu mâna goală ci cu un dar. Darul, când este făcut cu inima curată, ne reprezintă, poartă în el ceva din noi, şi ne ajută să ne deschidem către cel căruia îl dăruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, făcut cu aceeasi sinceritate, se realizează cu adevărat comuniunea dintre cei care dăruiesc. 

Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul

        Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. De aceea este firesc ca, adunându-ne în Biserică, să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre pentru ca, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii, să primim, la rândul nostru, de la Dumnezeu o multime de daruri, culminând cu însusi Trupul şi Sângele Lui, şi să intrăm astfel în comuniune deplină cu El. Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul, după cum ne-a învătat însusi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Matei 26, 26-29).

Pâinea şi vinul ne simbolizează viaţa

        Pâinea şi vinul au o semnificatie adâncă. Ele sunt alimente esenţiale, proprii omului. Sunt proprii omului deoarece nu sunt luate ca atare din natură, ci obţinerea lor necesită un efort special de prelucrare. Sunt alimente esenţiale pentru că ne întretin şi ne bucură viaţa biologică şi, de aceea, ca imagine a întregii hrane, ne şi simbolizează viaţa . Aşa dar, aducând pâine şi vin la Sfânta Liturghie noi aducem şi îi dăruim lui Dumnezeu propria noastră viată, ne dăruim pe noi însine şi aceasta este cel mai pretios dar pe care-l putem face. "Vrei să afli, spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea să oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferă-te pe tine însuti. Căci ce cere de la tine Domnul dacă nu pe tine însuti? Pentru că în toată creatia de pe pământ n-a făcut nimic mai bun decât pe tine" . Sfântul Nicolae Cabasila subliniază că viaţa noastră este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la Sfânta Liturghie, pentru că darul ce-l primim în schimb este tot viată. Îi dăm lui Hristos pâinea şi vinul menite să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Lui. În schimbul vieţii vremelnice noi dobândim viaţa vesnică, însusi Trupul şi Sângele Mântuitorului . 

Prin actul nostru de dăruire recunoastem că viaţa cea adevărată este la Dumnezeu.

 

        Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viată în sine, pentru că Dumnezeu, şi nu caloriile, este principiul vieţii. In lumea căzută diavolul a reuşit însă să acrediteze ideea că omul trăieste numai cu pâine "făcând această minciună un adevăr de la sine înteles care nu mai poate fi pus în discutie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al stiintei. medicinii şi poate chiar al religiei" . Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o adresează lui Iisus, în pustiu (Mc. 4,3, Lc. 4,3). Dar Mântuitorul dărâmă această amăgire a diavolului încă de la începutul propovăduirii Sale, arătând că: " Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu " (Mt. 4,4; Lc. 4,4). Iar Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartă şi pentru cine crede că aceasta este sursa vieţii şi o primeste separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea. 

        Aşa dar, Dumnezeu este sursa vieţii şi, de aceea, pâinea cea adevărată "care se pogoară din cer şi dă viată lumii" (In 6,33) este însusi Hristos. El Însusi se numeşte pe sine "Pâinea vieţii" (In 6,35) pentru că este Cel ce ne tine în viată şi ne dăruieste viaţa cea adevărată. " Dumnezeu ne-a dat viaţa vesnică şi această viată este în Fiul Său" (I In V,11). Rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei exprimă acelasi adevăr când îl numeşte pe Hristos: "pâinea cea cerească, hrana a toată lumea". Pâinea firească este, de fapt, numai o imagine a Pâinii Vietii, a lui Hristos care este hrana cea adevărată ce ne tine în viată. Dependenta noastră de pâinea firească ne descoperă faptul că nu avem viaţa prin noi însine, ci o primim din afară, ajutându-ne astfel să ne înţelegem propria conditie. Si dacă, aşa cum am arătat, diavolul încearcă să ne facă să credem că pâinea firească este cea care ne dă viaţă, Hristos ne descoperă că Pâinea Vietii este El Însusi. Chiar mai mult "El de aceea S-a întrupat ca să ni se dea ca pâine cerească prin Trupul Său, ca pâine văzută, mijlocitoare a celei nevăzute ". 

Pâinea şi vinul reprezintă întreaga creatie

        Pâinea şi vinul aduse la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelasi timp, întreaga creatie pe care omul a primit-o de la Dumnezeu în dar ca "hrană" ce îi asigură subzistenta trupească şi pe care I-o întoarce lui Dumnezeu, cu multumire, după o lucrare de împlinire a omului prin aceste elemente şi asupra lor . Omul îsi împlineşte astfel demnitatea sa originară de preot al creatiei. "Definitia principală, fundamentală, a omului este aceea de preot. El stă în centrul lumii şi o uneste în actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu. Si împlinind lumea cu această euharistie el îsi transformă viaţa pe care a primit-o de la lume în viată în Dumnezeu, în comuniune cu El" . Păcătuind, omul a încetat să-si îndeplinească această menire închizându-se în lume şi îndepărtându-se de Dumnezeu, Hristos a restaurat firea umană şi, implicit viaţa euharistică pe care omul este chemat să o trăiască. În Hristos creaţia redevine un mijloc de comuniune cu Dumnezeu prin primirea ei de la Dumnezeu şi prin oferirea ei lui Dumnezeu sub forma darurilor de pâine şi vin care înglobează şi "sudoarea" omului, activitatea lui transformatoare asupra creatiei. Această oferire se face în Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Hristos, prin jertfa sa, a oferit lui Dumnezeu tot ce se putea oferi . 

Pâinea şi vinul sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică

 

        Sfânta Liturghie este slujba în care credincioşii se afirmă ca persoane unite în Biserică. Ca urmare darurile de pâine şi vin au şi o semnificatie eclesială. Atât pâinea cât şi vinul, fiind rezultatul unirii boabelor de grâu măcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică. Acest aspect este scos în evidenţă de rugăciunea euharistică cuprinsă într-una din primele scrieri creştine Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70 d.Hr.): "După cum această pâine frântă era împrăstiată pe munti şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărătia Ta" . Sfântul Ioan Gură de Aur comentează în acelasi sens: "După cum pâinea, desi alcătuită din multe boabe, este, totusi, astfel unită încât boabele (de grâu) nu apar niciodată, ci, cu toate că sunt ele însele, deosebirea dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot aşa ne unim şi noi unii cu altii şi toţi cu Hristos". Pâinea şi vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelasi timp, o jertfă adusă de Biserică şi o jertfire a Bisericii însăsi. 

Să revenim la practica normală

 

        Am încercat să surprindem în cele de mai sus semnificatia darurilor şi a oferirii lor în cadrul Sfintei Liturghii. Aducerea lor la altar de către fiecare credincios reprezintă primul act al participării efective a fiecăruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înteles şi împlinit de primii creştini. "In constiinta, în trăirea şi practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi ci se aducea de către toţi şi, deci, baza şi conditia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale" . De aceea cei lipsiti de orice mijloace aduceau apă pentru a putea participa şi ei la această jertfă. Pe de altă parte, darurile celor opriti de la Împărtăsanie pentru păcate grave nu erau primite.

În zilele noastre, din păcate, această constiintă s-a estompat. S-a răspândit în schimb obiceiul aducerii darurilor doar în situatii deosebite, de multe ori însă cu o perceptie de-a dreptul magică asupra acestui act.

Dar experienta ne dovedeste că revenirea la practica normală, ca fiecare să-si aducă darul său la fiecare Liturghie la care participă, este posibilă. Preotului îi revine un rol esenţial ca, prin predici şi cateheze, să-i ajute pe credincioşi să ajungă la o înţelegere justă a semnificatiei aducerii la altar a darurilor de pâine şi vin şi să-i îndemne conţinuu spre aceasta.

Pr. Florin Botezan

Ce inseamna Liturghia?(IV)

Prescura

 

 

 

        Primul act prin care se împlineşte participarea fiecărui creştin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine şi vin la altar. Acest act al aducerii, tinând de esenta Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însă forma concretă a darurilor a variat în decursul secolelor. 

La început era pâine obisnuită

        În Biserica primară la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod curent în alimentatie . Era necesar să se sfintească mai multe pâini întregi deoarece, după cum se stie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se şi împărtăseau, primind cu totii, clerici şi laici, Sfântul Trup în mână şi sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credincioşilor consta în pâine obisnuită, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfă erau destinate ajutorării săracilor.
         Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numărul celor ce se împărtăseau a scăzut. Pe de altă parte, datorită abuzurilor şi profanărilor la care se putea ajunge prin primirea în mână a Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împărtăşirea laicilor cu lingurita, de către preot, cu Sfintele Taine în cantităti, fireste, mai mici. Toate acestea au făcut ca şi cantitatea de pâine necesară la Proscomidie să scadă. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfă să fie suficientă o singură pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Această pâine a început să aibă o formă şi o mărime specială, după sec. VIII fiind desemnată cu denumirea de prescură. Totusi, până astăzi, în caz de lipsă a prescurilor, se poate folosi pâine obisnuită pe care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul pecetii . 

Pecetea
 
        Un element care distinge prescura de pâinea obisnuită este pecetea cu care este însemnată prescura. Prima mentiune a ei o întâlnim într-o rânduială a Proscomidiei alcătuită în sec. X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil că se folosea încă dinainte. Pecetea este alcătuită dintr-o cruce cu însemnarea "Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA - în limba greacă)". Pecetea se aplică cu ajutorul unui obiect numit pistornic sau pristolnic făcut din lemn, mai rar din piatră, bronz, lut, mase plastice sau alte materiale. Forma şi numărul pecetilor aplicate diferă. Există pristolnice care, pe lângă pecete, cuprind şi formele miridelor. 

Simbolismul formei
 
        Dacă mărimea prescurii este determinată de motive de ordin practic, forma îi este dată de simbolismul ei: rotundă pentru dumnezeirea fără început şi sfârsit şi pentru rotunjimea pământului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în forma de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmultite de Mântuitorul în pustie .
        Prescura cu patru cornuri în formă de cruce, obisnuită la noi în tară, este recomandată de către Sfântul Simeon al Tesalonicului "pentru că şi Dumnezeu s-a făcut om cu totul desăvârsit alcătuit din suflet şi din cele patru stihii, pentru că şi lumea este din patru părti, şi Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos" . De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundă, simbolizează dumnezeirea fără început şi fără sfârsit. În ultimul timp, în special la orase, s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pecete.
        De obicei, indiferent de formă, prescurile se fac din două straturi suprapuse simbolizând cele două firi ala Mântuitorului . 

Conditii de calitate
 
        Întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ce avem mai bun. Cu atât mai mult când este vorba de darurile care se vor preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului. De aceea Liturghierul prevede anumite cerinte de calitate în ceea ce priveste prescurile: să fie făcute din făină albă de grâu curat, nu prea veche şi nealterată, să fie preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite, bine coapte şi nealterate, cu gust firesc. De asemenea vinul trebuie să fie din struguri, curat, cu gust şi miros firesc, neotetit . Culoarea vinului este indiferentă. 

Cine poate face prescuri?
 
        În ultimul timp s-a răspândit conceptia că prescurile nu pot fi făcute de femeile care trăiesc o viată conjugală normală cu bărbatii lor. Această conceptie nu are însă nici o bază în traditia Bisericii. Nu există nici un canon care să prevadă acest lucru, cu atât mai mult cu cât, mult timp, la Liturghie se folosea pâine din uzul comun.
        Probabil la originea acestei conceptii stă interdictia pentru cei ce au săvârsit păcate grave şi sunt opriti de la împărtăsanie de a-si aduce darul la altar. Dar a considera legăturile trupesti ale sotilor cununati canonic drept păcat este în contradictie cu Scriptura şi cu întreaga învătătură a Bisericii. Sfântul Pavel arătă clar că patul nuntii este nespurcat (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra îi osândeste pe cei care ezită să primească Sfânta Împărtăsanie de la clericii căsătoriti. Ori, dacă un preot căsătorit, având o viată conjugală normală, poate sluji Sfânta Liturghie cu vrednicie, de ce sotia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujbă ? Sau de ce o femeie căsătorită canonic, care se poate împărtăsi, nu ar putea face prescuri ?
        Pe de altă parte este evident faptul că cei care se complac în păcate grave, care îi îndepărtează de la împărtăsanie, nu numai că nu pot să facă prescuri ci, până când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe cele făcute de altii.
        Ca urmare pot face prescuri cei care, străduindu-se să ducă o viată curată, potrivit poruncilor lui Hristos, pot şi să-si aducă darul la altar. 

Concluzie
 
        Revenirea, în zilele noastre, la practica normală a aducerii darurilor la altar de către credincioşi este posibilă şi din punct de vedere al materiei darurilor. Iată câteva modalităti practice prin care se poate realiza acest lucru:

• Credinciosii, în special cei de la sate, pot fi îndemnati să facă prescuri acasă pe care să le aducă apoi la biserică;
• Preotul poate rândui ca anumite credincioase, eventual prin rotatie, să facă prescuri pentru întreaga comunitate şi să fie puse în vânzare la pangar;
• În cazul în care nu există posibilitatea de a se face prescuri credincioşii pot fi îndemnati să aducă la altar pâine obisnuită care, la fel ca în epoca primară, să fie utilizată apoi pentru ajutorarea săracilor.

        Dacă nu se poate aduce vin, este bine să se aducă măcar prescură (sau pâine obisnuită) însotită de lumânare ca simbol al jertfei şi de un pomelnic cu cei care se doreste a fi pomeniti.
Important este ca aducerea darurilor să devină o regulă pentru fiecare Liturghie şi nu numai pentru cazuri exceptionale.

[Pr. Florin Botezan]

Ce inseamna Liturghia? (V)

Proscomidia

 

 

 

       Înainte de începutul propriu-zis al Sfintei Liturghii, în altar, la adăpost de privirile credincioşilor, preotul, singur sau împreună cu diaconul, săvârseste un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulă de binecuvântare şi una de încheiere. Este vorba de Proscomidie care nu este însă o slujbă de sine stătătoare ci o parte integrantă şi indispensabilă a Sfintei Liturghii. 

Ce este Proscomidia?

 

      Proscomidia, în esenta ei, constă în punerea înainte a darurilor pentru jertfa liturgică, însăsi denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea şi afierosirea de către preot a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii 

Până în secolul VII ritualul Proscomidiei era mult mai simplu

 

      Proscomidia a constituit întotdeauna o parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole creştine ritualul ei era mult mai simplu, evoluând ulterior până la forma de azi. În esentă consta în primirea de către diaconi a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi şi alegerea celor menite pentru jertfă urmând ca episcopul sau preotul să le binecuvinteze.

      Locul primirii darurilor era o încăpere numită proscomidiar sau schevofilachion. Această încăpere era situată în latura de nord a altarului , initial fiind distinctă de biserică .

      În ceea ce priveste timpul săvârsirii şi rânduiala Proscomidiei nu avem descrieri precise din această perioadă.  O opinie larg răspândită şi însusită de numerosi liturgisti afirmă că ritualul primirii şi pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă avea loc, în primele veacuri, la începutul Liturghiei credincioşilor. După plecarea catehumenilor credincioşii prezentau diaconilor darurile lor de pâine şi vin. Diaconii strângeau darurile la proscomidiar, le alegeau pe cele necesare pentru Sfânta Jertfă şi le aduceau apoi la altar punându-le pe Sfânta Masă. Aici episcopul sau preotul le afierosea ca daruri de jertfă printr-o rugăciune specială. 

      Deplasarea Proscomidiei la începutul Liturghiei catehumenilor s-a făcut, potrivit acestei opinii, în sec. VI-VII ca urmare, pe de o parte, a slăbirii şi disparitiei disciplinei catehumenilor şi, pe de altă parte, a dezvoltării crescânde a ritualului Proscomidiei.

      O altă opinie, mai nouă sustine că Proscomidia s-a aflat întotdeauna la începutul Liturghiei. Se aduce ca argument faptul că asezarea Proscomidiei la începutul Sfintei Liturghii este specifică tuturor Liturghiilor orientale pe când pregătirea darurilor înainte de anafora este specifică Liturghiilor latine. Cel putin în regiunea Siriei de vest (Antiohia) există dovada faptului că credincioşii aduceau încă de la începutul Sfintei Liturghii darurile însotite de pomelnice . 

      Potrivit acestei opinii în primele veacuri credincioşii veneau la începutul Sfintei Liturghii aducând daruri de pâine şi vin însotite de pomelnice cu numele lor pe care le încredintau diaconilor aflati în schevofilachion. Diaconii alegeau şi pregăteau darurile pentru Sfânta Jertfă. 

      Episcopul sau preotul protos venind la slujbă intra mai întâi în schevofilachion şi binecuvânta darurile iar apoi intra în biserică şi începea Sfânta Liturghie. La începutul Liturghiei catehumenilor darurile erau aduse de către diaconi la altar. 

Ritualul de azi al Proscomidiei se dezvoltă între secolele VII-XIV

 

      Evolutia Proscomidiei după secolul VII reflectă schimbarea care a intervenit în atitudinea fată de Sfânta Liturghie şi în înţelegerea acesteia, şi anume scăderea numărului celor ce se împărtăseau şi accentuarea sensului ei mistico-simbolic.

      Mai întâi a intervenit necesitatea practică a tăierii prescurii destinată Sfintei Jertfe deoarece, în conditiile introducerii împărtăsaniei credincioşilor cu lingurita şi a reducerii numărului celor care se împărtăseau, era suficientă doar o parte din prescură şi nu una întreagă cum era până atunci. Ca urmare primul ritual nou pe care îl putem constata la Proscomidie este ritualul scoaterii şi pregătirii agnetului. Potrivit comentariului liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului, în sec. VIII Proscomidia consta din următoarele acte: preotul sau diaconul tăia cu copia Agnetul (nimic zicând), îl punea pe disc, turna vin şi apă în potir, iar preotul rostea rugăciunea punerii înainte: "Dumnezeule, Dumnezeul nostru..." peste ele, învelea şi tămâia . 

Dezvoltarea Proscomidiei a fost determinată în primul rând de accentuarea sensului ei tipico-simbolic

      Dintr-o simplă pregătire a darurilor în vederea Sfintei Jertfe, Proscomidia devine tot mai mult o reprezentare simbolică pe de o parte a nasterii şi jertfei Mântuitorului şi, pe de altă parte, a Bisericii.

Simbolismul jertfei este întărit de rostirea la tăierea agnetului, începând cu secolul al IX-lea, a cuvintelor profetice ale prorocului Isaia cu privire la jertfa lui Hristos.

      Dacă până atunci diaconii au avut un rol important în pregătirea darurilor având dreptul chiar să taie Sfântul Agnet şi să toarne vinul şi apa în potir (rugăciunea de afierosire a darurilor fiind rostită însă de preot sau episcop) accentuarea caracterului simbolic de jertfă al Proscomidiei a făcut ca diaconul să apară tot mai nepotrivit pentru săvârsirea acesteia deoarece dreptul de a jertfi îl are numai preotul. Ca urmare rolul diaconului se reduce treptat până la interzicerea completă, în secolul al XVII-lea, a dreptului de a proscomidia.

      În secolul al IX-lea apare şi, mai apoi, ia o mare dezvoltare ritualul scoaterii miridelor. În Biserica primară participarea credincioşilor la Sfânta Jertfă consta în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În conditiile în care împărtăsania a devenit tot mai rară s-a simtit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioşi ca o substituire a împărtăsaniei. Venind la slujbă, credincioşii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume .

      Din secolul al XI-lea avem primele mentiuni despre scoaterea miridelor în cinstea Maicii Domnului şi a sfintilor ca expresie a simbolismului eclesial al Proscomidiei. Ritualul miridelor se va dezvolta foarte mult în secolele următoare ajungându-se chiar la exagerări şi la diferente importante de la o regiune la alta în principal în legătură cu sfintii pomeniti impunându-se interventia autoritătii bisericesti.

      Ca urmare, în secolul al XIV-lea, patriarhul Filotei al Constantinopolului redactează o Diataxă (rânduială) liturgică (tradusă în acelasi secol în slavă şi răspândită în Biserica bulgară, sârbă, română şi rusă) în care sistematizează şi fixează rânduiala Proscomidiei eliminând exagerările şi reusind să stabilească ordinea în acest domeniu.

[Pr. Florin Botezan]