Euharistia - punctul culminant şi ratiunea de a fi ai Liturghiei

Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înaltă în Împărătia lui Dumnezeu prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi. Euharistia este punctul culminant şi ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îsi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia că săvârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi sânge al Domnului în scopul sfintirii credincioşilor prin împărtăşirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcusconţinuu spre unirea euharistică cu Hristos.

        În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor . Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtasi, într-o anumită măsură, lui Hristos şi ne pregăteste pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. 

Liturghia - împlinirea pregătirii pentru Euharistie

        Sfânta Liturghie împlineşte pregătirea personală a fiecăruia şi pregătirea comunitătii pentru Euharistie fiind ultima şi cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoasterea şi primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru şi ni se dăruieste mai întâi prin cuvintele Sale făcând să "ardă inimile în noi" (Lc. 24, 32) şi să se nască în noi credinta care să ne ajute să-L recunoastem şi să-L primim în Euharistie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea şi băutura Cuvântului. "De la meta-noia (căinta) personală a fiecărui credincios şi dobândirea "mintii lui Hristos" (I Cor. 2, 16) înaintăm la homo-noia (acelasi gând al) tuturor şi la meta-morfoza (transfigurarea) a toate (a trupului şi a sufletului, a persoanei şi a comunitătii) şi la manifestarea în fiecare şi în toţi a tainei Cuvântului întrupat". 

Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică în unitatea lor realizează unirea cu Hristos

        În afara Proscomidiei, care este o parte introductivă, Liturghia propriu-zisă este formată din două părti indisolubil legate şi cu o structură paralelă: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (credincioşilor). Prima are în centru hrana teologică, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice şi în predică. A doua are în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adică cu însusi Trupul şi Sângele Lui. Rugăciunile rostite de preot sau credincioşi în ambele părti ale Liturghiei sunt mijloace prin care intrăm în legătură cu Hristos şi ne pregătim pentru împărtăşirea cu El. Liturghia Cuvântului pregăteste şi se împlineşte în Liturghia Euharistică şi amândouă, în unitatea lor, realizează întâlnirea şi unirea cu Hristos. 

Pregătirea pentru intrarea în Împărătie

        Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclamă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărătia Treimică a dragostei. Această intrare se poate împlini numai prin împărtăşirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce.

        Ectenia Mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrătisează întreaga lume chemându-ne să lăsăm toată grija personală şi să ne identificăm cu rugăciunea Bisericii, învătând ierarhia creştină a valorilor.

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în Împărătie arătându-ne starea în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: "Binecuvintează suflete al meu pe Domnul") mărturisind credinta în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre Împărătie şi ne dăruieste puterea de a intra în ea (antifonul II: "Unule Născut"). Antifonul III, Fericirile, ne pune în fată conditiile intrării în Împărătie.

        Intrarea Mică constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credincioşilor şi intrarea prin usile împărătesti, care simbolizează usile cerului, în altar, imagine a Împărătiei lui Dumnezeu, aminteste întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi a venit în lume "ca să lumineze pe tot omul care vine în lume" (In. 1,9) şi a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl ("Dacă M-ati fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-ati fi cunoscut" In. 14,7) şi a-i conduce astfel, cu Sine, în Împărătie.

Consumarea euharistică a Cuvântului

        Cântarea trisaghionului, după cum o arată rugăciunea corespunzătoare, uneste îngerii şi oamenii în slăvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu şi pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arată "modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserică venind nu pur şi simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci,

mai ales, din realitatea eshatologică a Împărătiei" . Părintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniază că, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împărtăsim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugăciunea care precede Evanghelia este o adevărată epicleză pentru ca Duhul Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale.

        Locul firesc al predicii este în conţinuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfânt, o parte esenţială a Liturghiei Cuvântului. 

Actualizarea Cinei celei de Taină

       Liturghia Euharistică este o actualizare a Cinei cele de Taină şi, implicit, a celor patru lucrări săvârsite atunci de Hristos: "a luat" (pâinea), "a multumit şi a binecuvântat", "a frânt" şi "a dat" (ucenicilor). Acestor patru lucrări le corespund patru părti ale Liturghiei : Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împărtăşirea.

"A luat" - Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregătirea materială a altarului şi a darurilor şi pregătirea duhovnicească a slujitorilor şi a credincioşilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti şi împărtăsire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidentă acest lucru. El nu se referă strict la procesiune aşa cum în mod greşit a fost înţeles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfinţite. Heruvicul este o introducere la întreaga actiune liturgică de la anafora la împărtăsanie. Îi învată pe credincioşi că ei, care vor cânta cântarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot …, din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grija lumească (Sus să avem inimile) ca să-L primească (upodexomai) pe Hristos în împărtăsanie.

        Sfântul Ignatie al Antiohiei arată că în Biserică trebuie să fie unire în credintă şi dragoste . De aceea, înainte de înăltarea jertfei euharistice, această unitate se trăieste prin două acte liturgice: sărutarea păcii şi rostirea Crezului. Credem că aşa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire şi la practica sărutării păcii şi între credincioşi (bărbati cu bărbati şi femei cu femei) deoarece "sărutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele şi îndepărtează din suflete orice vrăjmăsie".

"A multumit şi a binecuvântat"- Anaforaua este o lungă rugăciune de multumire adresată lui Dumnezeu Tatăl prin care se aduce jertfa euharistică. În vechime protosul adunării euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credincioşilor care se asociau numai la ecfonisul final prin răspunsul "Amin". Termenul de anafora înseamnă ridicare, înăltare, ofrandă, jertfă.

         Anaforaua îsi are izvorul în rugăciunea de multumire şi binecuvântare rostită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină. În Biserica primară ierarhii aveau dreptul să improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personală, respectând însă o anumită schemă comună tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalităti ale Bisericii. În Biserica Ortodoxă s-au păstrat în uz anaforalele Sfintilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare.

        Având structura unei cuvântări, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu şi opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică. Ea are o structură trinitară, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei părti în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.

        În cursul anaforalei se aduce multumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltă darurile de pâine şi vin şi se invocă Duhul Sfânt spre sfintirea acestora. Cuvântul se uneste astfel cu Taina, pâinea şi vinul se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului.

        Anaforaua scoate în evidentă faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): "Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăsi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărătiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă"(anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă şi sensul eclezial al împărtăsaniei care depăseste abordarea ei strict individualistă: "Iar pe noi pe toţi care ne împărtăsim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne unesti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiasi Duh Sfânt"(anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

        Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară era expresia împreunei -slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că "tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preotească, în picioare şi cu mâinile ridicate aduc înfricosătoarea Jertfă" . La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credinciosii slujesc alături de cler şi, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înteleagă rugăciunile rostite de preot în numele lor.

         Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să tină de esenta Liturghiei ci din dorinta de a câstiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi . Nu există nici o reglementare a autoritătii bisericesti care să indice citirea în taină a anaforalei. Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei" . Dar măsura sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia înfătisarea "unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârsit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăret, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac fată de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în actiunea Liturghiei"

       În consecintă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului transformându-i pe credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi înţelegerea gresită a acestuia ca un zid despărtitor între cler şi credincioşi care ascunde lucrarea clerului a făcut ca uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu păstrarea secretului în ce priveste ceea ce preotii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine în contradictie flagrantă cu sensul profund al cultului creştin ortodox de împreună-slujire a clerului şi credincioşilor.

        Paralela făcută între iconostas şi citirea în taină a rugăciunilor în sensul despărtirii şi ascunderii de credincioşi este gresită dovedind o neînţelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea vesnică Împărătiei cerurilor, el nu desparte ci uneste Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un perete despărtitor ci un suport pentru icoane. Icoana învată, descoperă şi uneste de aceea iconostasul oferă toate posibilitătile unei participări depline şi constiente în cel mai înalt grad la Liturghie. "Deplinătatea liturgică constă în prezenta iconostasului şi în a face rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îsi vor dobândi deplinătatea întelesului lor".

        Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicatii speciale Liturghia a devenit tot mai neînteleasă de popor, unitatea dintre Liturghie şi Euharistie nu a mai este percepută. "Credinciosii au ajuns să nu mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot mai rar la săvârsirea ei".

        Omul modern vrea să înteleagă ceea ce face şi de aceea, în ultimul timp, tot mai multi teologi subliniază importanta revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei şi în primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în pregătirea pentru împărtăsanie.

        "A frânt"- După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri pregătitoare pentru cuminecare:

         " Rugăciunea "Tatăl nostru" în care credincioşii îsi mărturisesc unitatea frătească, cer iertarea păcatelor şi "pâinea cea spre fiintă" adică însusi Trupul Domnului.

• Exclamatia "Sfintele sfintilor!" atrage atentia la cele sfinte adică Trupul şi Sângele Domnului sunt numai pentru sfinti.
• Răspunsul "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos" arată că numai El este sfânt şi izvor al sfinteniei dar" şi noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin nevointă şi rugăciune" .
• Frângerea propriu-zisă a agnetului

         "A dat"- Ultima parte a Liturghiei, împărtăşirea, este împlinirea şi ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înăltare conţinuă spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea "lumina cea adevărată, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinta cea adevărată", este "culmea vederii, a luminii şi a comuniunii cu Dumnezeu" .

         Acum putem cu adevărat să iesim "cu pace" din biserică ducând pacea şi darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă şi pretutindeni unde ne găsim.

Concluzii

Întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Liturghia este împlinirea pregătirii pentru Euharistie iar Euharistia este punctul culminant şi ratiunea de a fi a Liturghiei. Ca urmare câteva concluzii se impun:

• Liturghia este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstractie de slujbă (citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite.
• Împărtăsirea credincioşilor în afara Liturghiei este o exceptie care nu se aplică decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei.
• Participarea la Liturghie se împlineşte prin Împărtăsire. O Liturghie la care nu se cuminecă decât clericii îsi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care trebuie să tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se şi împărtăsească.

Pr. Florin Botezan