Trisaghionul - "Sfinte Dumnezeule"

         După înăltarea Bisericii în cer, exprimată simbolic de ritualul Intrării mici, oamenii şi îngerii se unesc în slăvirea sfinteniei lui Dumnezeu prin intonarea cântării întreit sfinte cunoscută sub numele de trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi!". 

Trisaghionul este un imn procesional apărut în secolul al V-lea

        Imnului trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic (451) când a fost cântat de către sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii teologi explică originea textului trisaghionului prin combinarea de către Biserică a imnului îngeresc: "Sfânt, Sfânt, Sfânt" (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) cu versetul 2 al psalmului 41: "Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (în textul liturgic "Dumnezeul cel tare, cel viu").

       Alti autori consemnează traditia conform căreia trisaghionul a fost revelat în mod minunat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-436). Potrivit acestei traditii un cutremur a îngrozit populatia Constantinopolului determinându-i să iasă în procesiune în frunte cu patriarhul şi împăratul. Un copil a fost atunci răpit în cer unde a auzit imnul trisaghion intonat de îngeri. Învătând multimea să cânte acest imn, cutremurul s-a potolit.

       Până astăzi trisaghionul este folosit ca un imn ce însoteste procesiunile, în special cele prin care se invocă mila lui Dumnezeu pentru îndepărtarea catastrofelor şi restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizează cântarea trisaghionului în vremea schimbărilor cosmice. Această folosire a trisaghionului se întemeiază pe credinta în conţinutul tainic şi puternic al numelui lui Dumnezeu care determină linistirea elementelor în conflict şi restabilirea ordinii cosmosului . 

Din a doua jumătate a secolului al V-lea trisaghionul marchează începutul Liturghiei

       Apărând doar în secolul al V-lea, imnul nu a făcut parte întotdeauna din Liturghie. Utilizarea sa procesională a dus la cântarea trisaghionului şi în timpul procesiunilor care se făceau în zilele de sărbătoare spre biserica ce purta hramul respectiv şi în care se slujea Sfânta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea acestui imn şi în duminici şi în zilele care nu aveau procesiuni asfel încât, spre sfârsitul secolului al V-lea, cântarea trisaghionului marca practic începutul Liturghiei devenind o parte a acesteia.

       La sărbătorile mari în care, înainte de Sfânta Liturghie, avea loc botezul catehumenilor şi venirea procesională a acestora în biserică intonându-se "Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat. Alilulia!" această cântare înlocuieste până astăzi trisaghionul. La fel la sărbătorile Sfintei Cruci când, înainte de Liturghie, se făceau procesiuni cu Sfânta Cruce cântându-se: "Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!".

Rugăciunea trisaghionului este o pregătire pentru cântarea acestui imn

       Înainte de secolul al VIII-lea cântarea trisaghionului începe să fie precedată de rostirea cu voce tare a unei rugăciuni numită a trisaghionului, diferită pentru Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi pentru Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Din secolul al X-lea se va generaliza utilizarea la ambele Liturghii a rugăciunii specifice initial Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. Rostirea în taină a acestei rugăciuni după secolul al XII-lea a dus la separarea ei de ecfonis şi mutarea ei în timpul cântării trisaghionului. Dar logica desfăsurării Liturghiei, conţinutul rugăciunii şi studiul istoric ne arată că locul ei firesc este înainte de cântare, aşa cum s-a păstrat la slavi până astăzi.

       Rugăciunea trisaghionului este rostită de către protos (întâi stătător) în numele întregii adunări liturgice (clerici şi credincioşi) pentru a fi învredniciti a aduce, împreună cu îngerii, cântarea întreit sfântă: "Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinti Te odihnesti,"

       Rugăciunea începe cu afirmarea sfinteniei lui Dumnezeu ca argument pentru cântarea întreit sfântă. Dumnezeu este sfânt adică este cu totul altceva, transcendent tuturor categoriilor lumii, "das ganz Andere". Sfintenia reprezintă misterul lui Dumnezeu prin excelentă, e profund apofatică dar, în acelasi timp, profund trăită. În simtirea şi înţelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din partea făpturilor tot mai multă curătie. Dumnezeu se odihneste întru sfinti datorită efortului lor de curătire responsabilă şi de statornicire în fata prezentei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtasi de cea mai proprie însusire a lui, de sfintenie, sălăsluindu-Se cu sfintenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să "strălucească" de prezenta dumnezeiască (Sfântul Isaac Sirul).

      "Cel ce cu glas întreit sfânt esti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat;"

       Revelatia dumnezeiască (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) ne învată că puterile îngeresti îl laudă, îl slăvesc şi I se închină lui Dumnezeu cutremurându-se de sfintenia Lui. Acestor puteri îngeresti vrem să ne alăturăm şi noi constienti de nevrednicia noastră dar nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu.

       "Cel ce dintru nefiintă întru fiintă ai adus toate, Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai întelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greseste ci pui pocăinta spre mântuire;"

      În fata sfinteniei lui Dumnezeu, lăudată de puterile ceresti, ne aducem aminte că îngerii, oamenii şi întreaga făptură au fost create de Dumnezeu din nimic, au fost aduse "dintru nefiintă întru fiinţă". Dar omul, ca o cunună a creatiei a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27) şi împodobit cu tot harul (Facere 2, 7). Omul a căzut dar Dumnezeu nu l-a lepădat ci îi dă întelepciune şi pricepere şi pocăintă spre mântuire cu conditia să dorească aceasta şi să o ceară. Adevărata întelepciune este asadar o harismă, un dar dumnezeiesc care presupune angajarea în lupta duhovnicească prin împlinirea poruncilor lui Hristos şi prin pocăinta de greseale.

       "Care ne-ai învrednicit pe noi, smeritii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta a sta înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a-ti aduce datorita închinare şi preaslăvire:"

Adunarea liturgică, clerici şi credincioşi, a intrat în cer şi se află înaintea "slavei sfântului jertfelnic" al lui Dumnezeu. Avem constiinta nevredniciei noastre dar şi a datoriei de a aduce închinare şi preaslăvire prin intonarea cântării întreit sfinte.

       "Însuti Stăpâne, primeste şi din gurile noastre ale păcătosilor, întreit sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greseala cea de voie şi cea fără de voie; sfinteste sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim tie cu cuviosie în toate zilele vieţii noastre."

Slujirea cu cuviosie şi cântarea trisaghionului împreună cu îngerii presupune sfintirea sufletelor şi a trupurilor noastre, adică curătirea de toate păcatele şi umplerea de sfinţenia dumnezeiasca astfel încât Dumnezeu să odihnească şi întru noi. Dar acest lucru nu este posibl numai cu puterile noastre, de aceea apelăm la bunătatea lui Dumnezeu.

       "Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfintilor care din veac au bineplăcut tie."

       Îi aducem rugători pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi sfintii pentru că în faptul sfinteniei lor avem dovada că rugăciunea noastră pentru sfintire nu este fără sperantă de împlinire.

       "Că sfânt esti Dumnezeul nostru şi tie slavă înăltăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor."

       Rugăciunea se încheie cu reafirmarea sfinteniei lui Dumnezeu ca argument suprem pentru slăvirea Lui şi intonarea cântării întreit sfinte.

Trisaghionul exprimă uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu

       După ecfonis adunarea liturgică începe cântarea trisaghionului. Acest imn este alcătuit, în original, dintr-o aclamatie şi o rugăciune. Traducerea literală este:

       "Sfânt (este) Dumnezeu, Sfânt Tare, Sfânt fără de moarte - miluieste-ne pe noi!"

       El exprimă uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu şi credinta că numai pentru că este sfânt Dumnezeu poate milui. Slujirea divină ne descoperă sfinţenia lui Dumnezeu fără să ne explice ce este. În sfinţenie ni se revelează concentrat toate însusirile dumnezeiesti. Ea e misterul luminos şi activ al prezentei divine. În ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume . Am intrat în cer şi experienta prezentei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezentă. "Uluit de vederea orbitoare a cerului şi a pământului, sufletul este ca şi depăsit de această supraabundentă şi se dăruieste în întregime, devine jertfă curată, nu poate decât să facă să tâsnească imnul treimic" .

       Ortodoxia a atribuit întotdeauna un sens treimic trisaghionului mărturisind astfel că sfintenia îsi are izvorul în faptul că Dumnezeu este treime de persoane: Tatăl - izvorul sfinteniei, Fiul - biruitorul mortii (tare), Duhul Sfânt - dătătorul de viată (fără de moarte).

       Exclamatia "Puternic" a diaconului în timpul cântării este o atentionare spre mărirea atentiei şi, în acelasi timp, un îndemn spre răsunarea deplină a imnului.

Icoana sfinteniei şi iubirii lui Dumnezeu

       La Liturghia arhierească binecuvântarea poporului cu tricherul (simbol al Sfintei Treimi) şi dicherul (simbol al celor două firi ale Mântuitorului) scoate în evidentă negrăita sfintenie dumnezeiască şi iubirea fată de oameni concretizată în întruparea Fiului lui Dumnezeu:

       "Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via (lumea) aceasta, pe care a zidit-o dreapta Ta, şi o desăvârseste pe ea!" 

       Este o rugăciune ca via (lumea) însufletită de Dumnezeu prin creatie şi ridicată la starea de Biserică să fie dusă la desăvârsire adică la sfintenie.

[Pr. Florin Botezan]