Ce inseamna Liturghia? (V)

Proscomidia

 

 

 

       Înainte de începutul propriu-zis al Sfintei Liturghii, în altar, la adăpost de privirile credincioşilor, preotul, singur sau împreună cu diaconul, săvârseste un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulă de binecuvântare şi una de încheiere. Este vorba de Proscomidie care nu este însă o slujbă de sine stătătoare ci o parte integrantă şi indispensabilă a Sfintei Liturghii. 

Ce este Proscomidia?

 

      Proscomidia, în esenta ei, constă în punerea înainte a darurilor pentru jertfa liturgică, însăsi denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea şi afierosirea de către preot a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii 

Până în secolul VII ritualul Proscomidiei era mult mai simplu

 

      Proscomidia a constituit întotdeauna o parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole creştine ritualul ei era mult mai simplu, evoluând ulterior până la forma de azi. În esentă consta în primirea de către diaconi a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi şi alegerea celor menite pentru jertfă urmând ca episcopul sau preotul să le binecuvinteze.

      Locul primirii darurilor era o încăpere numită proscomidiar sau schevofilachion. Această încăpere era situată în latura de nord a altarului , initial fiind distinctă de biserică .

      În ceea ce priveste timpul săvârsirii şi rânduiala Proscomidiei nu avem descrieri precise din această perioadă.  O opinie larg răspândită şi însusită de numerosi liturgisti afirmă că ritualul primirii şi pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă avea loc, în primele veacuri, la începutul Liturghiei credincioşilor. După plecarea catehumenilor credincioşii prezentau diaconilor darurile lor de pâine şi vin. Diaconii strângeau darurile la proscomidiar, le alegeau pe cele necesare pentru Sfânta Jertfă şi le aduceau apoi la altar punându-le pe Sfânta Masă. Aici episcopul sau preotul le afierosea ca daruri de jertfă printr-o rugăciune specială. 

      Deplasarea Proscomidiei la începutul Liturghiei catehumenilor s-a făcut, potrivit acestei opinii, în sec. VI-VII ca urmare, pe de o parte, a slăbirii şi disparitiei disciplinei catehumenilor şi, pe de altă parte, a dezvoltării crescânde a ritualului Proscomidiei.

      O altă opinie, mai nouă sustine că Proscomidia s-a aflat întotdeauna la începutul Liturghiei. Se aduce ca argument faptul că asezarea Proscomidiei la începutul Sfintei Liturghii este specifică tuturor Liturghiilor orientale pe când pregătirea darurilor înainte de anafora este specifică Liturghiilor latine. Cel putin în regiunea Siriei de vest (Antiohia) există dovada faptului că credincioşii aduceau încă de la începutul Sfintei Liturghii darurile însotite de pomelnice . 

      Potrivit acestei opinii în primele veacuri credincioşii veneau la începutul Sfintei Liturghii aducând daruri de pâine şi vin însotite de pomelnice cu numele lor pe care le încredintau diaconilor aflati în schevofilachion. Diaconii alegeau şi pregăteau darurile pentru Sfânta Jertfă. 

      Episcopul sau preotul protos venind la slujbă intra mai întâi în schevofilachion şi binecuvânta darurile iar apoi intra în biserică şi începea Sfânta Liturghie. La începutul Liturghiei catehumenilor darurile erau aduse de către diaconi la altar. 

Ritualul de azi al Proscomidiei se dezvoltă între secolele VII-XIV

 

      Evolutia Proscomidiei după secolul VII reflectă schimbarea care a intervenit în atitudinea fată de Sfânta Liturghie şi în înţelegerea acesteia, şi anume scăderea numărului celor ce se împărtăseau şi accentuarea sensului ei mistico-simbolic.

      Mai întâi a intervenit necesitatea practică a tăierii prescurii destinată Sfintei Jertfe deoarece, în conditiile introducerii împărtăsaniei credincioşilor cu lingurita şi a reducerii numărului celor care se împărtăseau, era suficientă doar o parte din prescură şi nu una întreagă cum era până atunci. Ca urmare primul ritual nou pe care îl putem constata la Proscomidie este ritualul scoaterii şi pregătirii agnetului. Potrivit comentariului liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului, în sec. VIII Proscomidia consta din următoarele acte: preotul sau diaconul tăia cu copia Agnetul (nimic zicând), îl punea pe disc, turna vin şi apă în potir, iar preotul rostea rugăciunea punerii înainte: "Dumnezeule, Dumnezeul nostru..." peste ele, învelea şi tămâia . 

Dezvoltarea Proscomidiei a fost determinată în primul rând de accentuarea sensului ei tipico-simbolic

      Dintr-o simplă pregătire a darurilor în vederea Sfintei Jertfe, Proscomidia devine tot mai mult o reprezentare simbolică pe de o parte a nasterii şi jertfei Mântuitorului şi, pe de altă parte, a Bisericii.

Simbolismul jertfei este întărit de rostirea la tăierea agnetului, începând cu secolul al IX-lea, a cuvintelor profetice ale prorocului Isaia cu privire la jertfa lui Hristos.

      Dacă până atunci diaconii au avut un rol important în pregătirea darurilor având dreptul chiar să taie Sfântul Agnet şi să toarne vinul şi apa în potir (rugăciunea de afierosire a darurilor fiind rostită însă de preot sau episcop) accentuarea caracterului simbolic de jertfă al Proscomidiei a făcut ca diaconul să apară tot mai nepotrivit pentru săvârsirea acesteia deoarece dreptul de a jertfi îl are numai preotul. Ca urmare rolul diaconului se reduce treptat până la interzicerea completă, în secolul al XVII-lea, a dreptului de a proscomidia.

      În secolul al IX-lea apare şi, mai apoi, ia o mare dezvoltare ritualul scoaterii miridelor. În Biserica primară participarea credincioşilor la Sfânta Jertfă consta în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În conditiile în care împărtăsania a devenit tot mai rară s-a simtit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioşi ca o substituire a împărtăsaniei. Venind la slujbă, credincioşii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume .

      Din secolul al XI-lea avem primele mentiuni despre scoaterea miridelor în cinstea Maicii Domnului şi a sfintilor ca expresie a simbolismului eclesial al Proscomidiei. Ritualul miridelor se va dezvolta foarte mult în secolele următoare ajungându-se chiar la exagerări şi la diferente importante de la o regiune la alta în principal în legătură cu sfintii pomeniti impunându-se interventia autoritătii bisericesti.

      Ca urmare, în secolul al XIV-lea, patriarhul Filotei al Constantinopolului redactează o Diataxă (rânduială) liturgică (tradusă în acelasi secol în slavă şi răspândită în Biserica bulgară, sârbă, română şi rusă) în care sistematizează şi fixează rânduiala Proscomidiei eliminând exagerările şi reusind să stabilească ordinea în acest domeniu.

[Pr. Florin Botezan]