Punerea înainte a Cinstitelor Daruri

        Pregatirea darurilor pentru aducerea Sfintei Jertfe, ca scop principal al Intrarii Mari, îsi gaseste împlinirea prin asezarea lor pe Sfânta Masa. Cinstitele Daruri, care reprezinta ofranda vieţii noastre şi jertfa Bisericii fiind, pâna la sfintirea lor, chipuri (antytipa) ale Trupului şi ale Sângelui Domnului , sunt puse înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea de a fi primite în "sfântul şi cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul sau jertfelnic întru miros de buna mireasma duhovniceasca" şi de a ne trimite harul Sfântului Duh . 

Hristos primeste jertfa noastra şi se identifica cu ea

 

        Asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masa este savârsita întotdeauna de catre protos, adica de întâi-statatorul slujbei. În cazul Liturghiei arhieresti episcopul nu participa la procesiune ci primeste, stând între Sfintele Usi, Sfântul Disc de la diacon şi sfântul Potir de la preot şi, dupa ce rosteste cu glas tare pomenirea viilor respectiv a mortilor, le pune pe rând pe Sfânta Masa. Când slujeste preotul cu diacon, acesta din urma, desi poarta Sfântul Disc în procesiune, nu îl asaza pe Sfânta Masa ci asteapta sosirea preotului protos care îl pune, împreuna cu Sfântul Potir, pe Sfânta Masa.

        Faptul ca Cinstitele Daruri sunt asezate pe Sfânta Masa doar de catre protos are o semnificatie profunda şi anume "ceea ce noi aducem este aratat ca fiind adus de Hristos şi înaltat de El în Sfânta Sfintelor ceresti. Jertfa noastra, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos".

        În urma Proscomidiei Cinstitele Daruri reprezinta jertfa Bisericii care uneste în sine jertfele personale ale fiecaruia dintre cei care au adus sau pentru care s-au adus darurile de pâine şi vin, ofranda vieţii noastre. Jertfa curata se întâlneste în mod firesc cu Dumnezeu. Dar numai omenescul purtat de Dumnezeu este capabil de o jertfa curata, totala, fara rezerve. De aceea numai în Hristos s-a produs întâlnirea desavârsita a lui Dumnezeu şi a jertfei, numai jertfa Lui a fost o jertfa totala, atotcurata, desavârsita . Jertfa noastra, jertfa Bisericii, nu poate fi decât o împartasire din aceasta jertfa unica şi desavârsita a lui Hristos. Ritualul Proscomidiei, prin pomenirea jertfei Mântuitorului la scoaterea agnetului, face o prima marturisire a acestei realitati. Intrarea Mare, prin aducerea solemna a Cinstitelor Daruri la altar şi asezarea lor de catre protos pe Sfânta Masa arata primirea jertfei noastre de catre Hristos şi identificarea lui cu ea: "caci Tu esti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primesti şi Cel ce Te împarti Hristoase Dumnezeul nostru"(Rugăciunea din timpul Heruvicului). 

Simbolismul punerii înainte a darurilor se concentreaza pe jertfa lui Hristos

 

        Mântuitorul primeste şi se identifica cu jertfa noastra şi astfel El însusi este Cel ce Se aduce. De aceea simbolismul ritualurilor legate de punerea înainte a darurilor se concentreaza pe jertfa lui Hristos. Ca urmare asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masa şi acoperirea lor a fost pusa de comentatorii Sfintei Liturghii în legatura cu patimile, moartea şi îngroparea Domnului dar şi cu învierea Sa. Iata ce scrie în secolul al V-lea Isidor Pelusiotul († 435):

        "Desfacerea ilitonului sub sfintele ofrande semnifica slujirea lui Iosif din Arimateea. Acela a învelit trupul Domnului în giulgiu şi l-a asezat în mormânt de unde a iesit

învierea pentru toata lumea. La fel noi sfintim pâinea care a fost adusa pe iliton şi gasim aici cu adevarat Trupul Domnului, izvorul acestei nemuriri cu care Iisus cel înmormântat de Iosif ne-a daruit înviind".

Desi adaugate doar începând cu secolul al XVI-lea, troparele rostite de catre protos la asezarea şi acoperirea darurilor exprima aceasta înţelegere veche a ritualului. Primul tropar este preluat din rânduiala slujbei Prohodului Domnului (Utrenia Sâmbetei Mari):

        "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus".

        Contemplam cu ochii mintii taina înfricosatoare a Dumnezeului-Om care moare pentru noi şi este pus în mormânt ca orice muritor, aparent învins de puterile întunericului.

Dar Cel ce a murit nu este un om obisnuit ci este Dumnezeu adevarat, lucru pe care protosul îl exprima în troparul urmator:

        "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreuna cu Tatal şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce esti necuprins".

        Desi trupul este mort şi asezat în mormânt, sufletul Mântuitorului se pogoara la iad dar nu ca un osândit ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despartirii de Dumnezeu viaţa şi lumina învierii, sfarâmând încuietorile iadului şi scotându-i de acolo pe toţi cei ce au crezut în El (I Pt 3, 19-20). Cel dintâi care s-a umplut de viaţa şi lumina lui Hristos a fost tâlharul pentru care credinta în Hristos a facut ca moartea sa nu mai fie o cale spre iad ci una spre rai (Lc. 23, 42-43). Ca Dumnezeu Hristos nu s-a despartit niciodata de Tatal şi de Duhul, Tatal, Fiul şi Duhul Sfânt fiind "Treimea cea de o fiinta şi nedespartita", umplându-le toate, El Însusi fiind necuprins.

        Aparenta înfrângere se descopera astfel ca biruinta totala asupra întunericului şi a mortii:

"Ca un purtator de viaţa şi mai înfrumusetat decât raiul cu adevarat şi decât toata camara împarateasca mai luminat s-a aratat, Hristoase, mormântul Tau, izvorul învierii noastre".

        Dupa cum remarca parintele Dumitru Staniloae, era firesc ca viaţa şi lumina învierii sa se întinda în planul vazut al trupurilor dupa ce a tâsnit în iad prin sufletul Lui şi a întemeiat raiul prin suflet. Din ultimul adânc al dumnezeirii viaţa vine în mormântul în care se afla trupul, prin sufletul lui Iisus . Jertfa se împlineşte în înviere, mormântul lui Hristos se arata ca un purtator de viaţa şi izvor al învierii noastre pentru ca, prin învierea Sa, Mântuitorul S-a facut începatura a învierii tuturor (I Cor. 15, 20).

        Ultimele doua tropare, preluate din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Pasti şi introduse în Liturghie doar în secolele XVI-XVII, scot cu putere în evidenta sensul jertfei Mântuitorului care se împlineşte în înviere. Facându-ne partasi jertfei lui Hristos, dobândim şi noi înviere, viaţa vesnica, Împaratia cerurilor, pe Împaratul Însusi. 

Hristos nu doar primeste jertfa noastra ci Se şi daruieste în Sfânta Împartasanie

 

        Hristos este Cel ce primeste jertfa noastra şi se identifica cu ea dar şi Cel ce Se daruieste noua sub chipul pâinii şi al vinului prefacute în Trupul şi Sângele Sau. De aceea punerea înainte a Cinstitelor Daruri este însotita de cântarea celei de a doua parti a Heruvicului: "Ca pe Împaratul tuturor sa-L primim, pe Cel, de ostile îngeresti, nevazut înconjurat. Aliluia! Aliluia! Aliluia!". Ni se atrage astfel atentia ca participarea noastra la Sfânta Liturghie nu se limiteaza la aducerea darurilor ci înseamna şi primirea lui Hristos în noi prin împartasire, fapt care ne umple de bucurie duhovniceasca revarsata în cântarea cereasca a Împaratiei vesnice (Apoc. 19, 1): Aliluia! Laudati pe Dumnezeu! 

Jertfa lui Hristos este împlinirea prorociilor

        Cinstitele Daruri puse pe Sfânta Masa şi acoperite cu Sfântul Aer sunt cadite de catre protos de trei ori zicând: "Fa bine, Doamne, întru bunavoirea Ta, Sionului şi sa se zideasca zidurile Ierusalimului" iar diaconul raspunde: "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul şi arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tau vitei". Prin rostirea acestor ultime versete ale Psalmului 50 (20-21) se marturiseste împlinirea prorociilor Vechiului Testament în jertfa deplina a Mântuitorului actualizata în Sfânta Liturghie, jertfa dreptatii adusa în Noul Sion, Biserica. 

Dialogul dintre protos şi diacon este o pregatire duhovniceasca pentru rostirea anaforalei

        Când slujeste şi diaconul, dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa are loc un dialog între el şi protos prin care se invoca ajutorul lui Dumnezeu pentru savârsirea în conţinuare a slujbei.

Mai întâi protosul cere rugăciunea diaconului pentru el: "Pomeneste-ma, frate şi împreuna slujitorule" careia diaconul îi raspunde zicând: "Preotia ta sa o pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Roaga-te pentru mine, parinte". Prin acest dialog se arata nevoia rugăciunii unuia pentru altul deoarece vrednicia personala nu se înalta la sublimitatea slujbei.

        Continuarea dialogului este oarecum ciudata în sensul ca protosul, repetând cuvintele îngerului de la Bunavestire (Lc. 1, 35) se roaga ca Duhul Sfânt sa vina peste diacon: "Duhul Sfânt sa vina peste tine şi puterea Celui preaînalt sa te umbreasca". La care diaconul raspunde "Acelasi Duh sa lucreze împreuna cu noi în toate zilele vieţii noastre". O analiza istorica a evoluţiei textului vine sa ne lamureasca asupra situatiei actuale .

        La origine acest dialog se desfasura între protos şi împreuna-slujitorii de rang cel putin preotesc ca un act al pregatirii duhovnicesti pentru rostirea anaforalei ce va urma. Protosul cerea rugăciunea împreuna-slujitorilor care raspundeau spunând cuvintele îngerului: "Duhul Sfânt sa vina peste tine şi puterea Celui preaînalt sa te umbreasca" (Lc. 1, 35) ulterior adaugându-se: "si sa lucreze împreuna cu tine". Unele manuscrise ne indica ca protosul raspundea: "Acelasi Duh sa vina peste voi şi puterea Celui preaînalt sa va umbreasca şi sa lucreze împreuna cu voi". Liturghia arhiereasca slava pastreaza dialogul de acest tip între episcop şi împreuna-slujitori.

        Rostirea cuvintelor îngerului se explica prin analogia pe care Sfântul Ioan Damaschin o face între pogorârea Sfântului Duh, invocat în anafora, pentru a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi pogorârea asupra Fecioarei Maria la întruparea Mântuitorului: "Dupa cum toate câte a facut Dumnezeu le-a facut cu energia Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului lucreaza cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credinta.
        Iar arhanghelul Gavriil îi raspunde: . Si acum ma întrebi cum pâinea se face Trupul lui Hristos şi vinul şi apa Sângele Lui? Ti-o voi spune eu. Sfântul Duh se pogoara peste ele şi face pe acelea ce sunt mai presus de cuvânt şi de cuget". Aşa dar preotii împreuna-slujitori se roaga ca, precum Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria şi puterea Tatalui a umbrit-o zamislind pe Hristos, tot aşa la invocarea protosului, în timpul anaforalei care urmeaza a fi rostita, Tatal sa-l trimita pe Duhul sa se pogoare peste daruri prefacându-le în Trupul şi Sângele Domnului.

        La Liturghia slujita doar de preot şi diacon initial preotul rostea toate formulele aplicându-si-le siesi. Dupa secolul al XV-lea apare practica de azi în care dialogul are loc între preot şi diacon. Probabil considerându-se nepotrivit ca diaconul sa invoce Duhul Sfânt asupra preotului, preotul se roaga ca Duhul sa coboare peste diacon iar acesta din urma ca acelasi Duh sa lucreze cu amândoi.

        În finalul dialogului, în urma cererii diaconului, preotul se roaga ca acesta sa fie pomenit de Dumnezeu întru Împaratia Sa binecuvântându-l sa rosteasca ectenia cererilor.