CREZUL

        Sarutul păcii, actul care exprima unirea noastra în iubire prin îmbracarea în iubirea lui Hristos, este, în acelasi timp, o marturisire de credinta în Sfânta Treime şi o premisa a marturisirii unitatii de credinta prin rostirea Crezului. Numai uniti în iubire şi marturisind aceeasi credinta revelata ne aratam a fi cu adevarat Biserica lui Hristos şi putem aduce Sfânta Jertfa. 

Credinta este atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un raspuns al omului

 

       Credinta este întâlnirea omului cu Dumnezeu şi cunoasterea Lui. Ea se naste în suflet prin primirea cuvântului lui Dumnezeu: credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Rom 10, 17). Sfânta Scriptura ne învata ca credinta este o lucrare a harului dumnezeiesc vindecator şi mântuitor în om: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia (Gal. 5, 22). Credinta este mântuitoare: prin credinta se va îndrepta omul (Rom 3,28) caci dreptul din credinta va fi viu! (Avacum 2, 4). Omul trebuie sa se deschida acestei lucrari a harului prin împlinirea poruncilor adica credinta sa fie lucratoare prin iubire (Gal. 5, 6). Astfel ajungem ca Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, în inimile noastre, înradacinati şi întemeiati fiind în iubire (Efes 3, 17).

       Sfintii Parinti fac distinctie între credinta din auzire care ne aduce la Hristos şi credinta care constituie însasi viaţa Bisericii şi a membrilor ei despre care Sfântul Pavel spune ca face ca Hristos sa se salasluiasca în inimile noastre. Sfântul Maxim Marturisitorul o numeşte pe prima credinta simpla sau din cele auzite iar pe cea de a doua credinta desavârsita sau din cele vazute, unitatea şi partasia omului cu Dumnezeu. De la credinta simpla la cea desavârsita se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii (în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia) şi prin angajarea într-un efort ascetic care urmareste curatirea de patimi şi dobândirea virtutilor potrivit poruncilor dumnezeiesti. Credinciosul intra astfel, în Biserica, într-o relatie personala, în permanenta crestere, cu Persoanele Sfintei Treimi care revarsa darul duhovnicesc, inclusiv pe cel al credintei.

       Credinta este asadar atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un raspuns al omului. Acest raspuns consta în supunerea iubitoare fata de adevarul întrupat în Hristos, revelat de El şi marturisit de Biserica. Supunerea iubitoare fata de adevarul revelat presupune cunoasterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Cunoasterea dogmelor este esenţiala deoarece orice abatere a cunostintei noastre intelectuale de la dreapta înţelegere a Revelatiei se va rasfrânge inevitabil asupra manifestarilor duhului nostru. Cu alte cuvinte, o viaţa cu adevarat dreapta este conditionata de adevaratele conceptii despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime".

Dar, dupa cum arata şi Sfântul Isaac Sirul , nu ne putem opri la cunoasterea intelectuala a dogmelor deoarece aceasta tine de credinta simpla sau din auzire. Noi suntem chemati ca, prin lucrarea poruncilor, sa ajungem la credinta desavârsita, adevarul marturisit prin credinta transformându-se astfel în mântuire şi viaţa.

Crezul, desi introdus mai târziu, s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei

       Primirea credintei din auzire care consta în cunoasterea dogmelor şi înaintarea spre credinta desavârsita, din cele vazute, se împlineşte în Biserica. Marturisirea credintei este o parte integranta şi indispensabila a slujirii Bisericii. Slujbele în ansamblul lor sunt o marturisire a credintei, învatând şi comunicând adevarul mântuitor, ajutându-l pe fiecare madular al Bisericii sa participe la acest adevar.

Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este în întregime o marturisire de credinta şi o daruire a credintei mântuitoare ca cunoastere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El, având ca moment culminant împartasirea cu Trupul şi Sângele Domnului, de aceea dupa împartasire cântam cu bucurie: Am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Treimi închinându-ne, ca aceasta ne-a mântuit pre noi.

       Cu toate ca marturisirea credintei este un aspect definitoriu al Sfintei Liturghii, practica rostirii Crezului, ca moment al marturisirii comune a credintei, nu face parte din structura originara a Liturghiei, fiind introdusa la Antiohia la sfârsitul secolului al V-lea de patriarhul Petru Fullos iar la Constantinopol la începutul secolului al VI-lea de patriarhul Timotei (511-518). Cei doi patriarhi erau adepti ai ereziei monofizite şi au introdus Crezul în Liturghie în încercarea de a-si demonstra fidelitatea fata de credinta

Sfintilor Parinti. Patriarhii ortodocşi urmatori au pastrat practica rostirii Crezului deoarece acesta s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei, alaturându-se anaforalei liturgice care pâna atunci reprezenta principala forma de exprimare a dogmelor. 

Crezul a fost formulat la primele doua sinoade ecumenice

       Crezul desemneaza, în sens general, o sinteza a învataturilor de credinta creştine fundamentale. Crezul se mai cheama şi simbol al credintei. Termenul de simbol vine de la un cuvânt ce însemna parola în taberele militare. Deci pentru creştinii din vechime crezul sau simbolul de credinta era o parola ce îi arata a fi adevarati creştini.

       Desi în Noul Testament nu exista un crez formulat ca atare, înca de la începutul Bisericii au circulat scurte formulari, amplificate ulterior, care exprima conţinutul credintei, ferindu-o de erezii. Aceste crezuri erau utilizate în legatura cu Botezul, atât pentru instruirea catehumenilor cât şi pentru marturisirea credintei de catre acestia în timpul slujbei.

       În anul 325, la primul sinod ecumenic tinut la Niceea, pe baza crezurilor baptismale folosite în Siria, Palestina şi Cezareea, Sfintii Parinti, insuflati de Duhul Sfânt, elaboreaza, ca raspuns la erezia lui Arie care contesta dumnezeirea Fiului, prima parte a Crezului rostit astazi la Sfânta Liturghie. Sinodul al II-lea ecumenic, tinut la Constantinopol în anul 381, ca raspuns la erezia lui Macedonie care contesta dumnezeirea Sfântului Duh, completeaza Crezul de la Niceea cu învatatura despre Sfântul Duh, despre Biserica, Botez, învierea mortilor şi viaţa vesnica. Fiind elaborat la sinoadele ecumenice de la Niceea şi Constantinopol, acest Crez este cunoscut sub denumirea de Crezul niceo-constantinopolitan şi este crezul prin excelenta al creştinismului recunoscut la sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) ca expresie autentica a credintei Bisericii universale. Acesta este Crezul introdus în Liturghie la începutul secolului al VI-lea şi pastrat pâna astazi. 

Rostirea Crezului este o expresie a unitatii de credinta

       Marturisirea credintei prin rostirea Crezului este o expresie a unitatii de credinta a madularelor Bisericii prin marturisirea aceluiasi adevar mântuitor.

        Credinta creştina este cunoasterea şi trairea mântuirii ca restabilire a unitatii cu Dumnezeu şi, întru El, cu ceilalti membri ai Bisericii şi cu întreaga faptura, dupa chipul unitatii Sfintei Treimi. Este cunoasterea anticipata, în Biserica, a Împaratiei lui Dumnezeu ca unitate de sus: Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi acestia în Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem (Ioan 17, 20-22). 

       Unitatea de sus este conţinutul vieţii dumnezeiesti treimice. Credinta înseamna asadar partasia la unitatea de sus cu Dumnezeu şi semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea credintei, este acea unitate care primeste, în care se intra şi la care devii partas prin credinta. De aceea credinta nu poate fi individualista. Nu poti avea credinta mântuitoare în afara Bisericii. Credinta se dobândeste şi se traieste în Biserica, în comuniune cu ceilalti şi exprimând unitatea cu ceilalti.

       Sfânta Liturghie este Taina în care înaintam spre împlinirea desavârsita de catre Duhul Sfânt a unitatii de sus a Bisericii prin aducerea Sfintei Jertfe şi împartasirea cu Trupul şi Sângele Domnului: Iar pe noi pe toţi care ne împartasim dintr-o pâine şi dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea Aceluiasi Sfânt Duh (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O conditie esenţiala pentru ca Duhul Sfânt sa ne uneasca în Biserica este marturisirea aceleiasi credinte revelate. Legatura organica între unitatea credintei şi împlinirea Bisericii în Euharistie alcatuieste centrul vieţii Bisericii. De aceea numai cei uniti în marturisirea credintei ortodoxe se pot împartasi la Sfânta Liturghie. Rostirea Crezului este dovada ortodoxiei credintei şi a unitatii de credinta, conditie pentru aducerea Sfintei Jertfe şi împartasirea cu Trupul şi Sângele Domnului. 

Rostirea Crezul este o reînnoire a fagaduintei facute la Botez

       Crezurile au fost utilizate înca de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor şi marturisirea credintei la Botez. Din secolul al IV-lea, dupa formularea lui la primele doua sinoade ecumenice, folosirea Crezul niceo-constantinopolitan s-a impus în practica Bisericii mentinându-se pâna astazi. Astfel, fiecare creştin ortodox, la Botez, s-a lepadat de satana şi s-a unit cu Hristos marturisindu-si credinta prin rostirea acestui Crez fie direct (daca a fost botezat matur) fie indirect, prin intermediul nasului (daca a fost botezat prunc).

La Sfânta Liturghie, rostirea Crezul înseamna pentru toţi credincioşii o reînnoire a fagaduintei facute la Botez, o afirmare a calitatii de membru al Trupului lui Hristos, Biserica. 

Rostirea Crezului este şi o proclamare a credintei

       Marea majoritate a creştinilor ortodocşi de astasi au fost botezati ca prunci, nasii marturisind credinta pentru ei. Din pacate putini nasi îsi înţeleg responsabilitatea pe care si-o asuma atunci când boteaza un prunc de a-l îndruma pe calea Bisericii, de a-l învata credinta. Ca urmare multi ortodocşi nu cunosc dogmele credintei noastre. Rostirea Crezului la Sfânta Liturghie este un prilej pentru acestia de a învata tainele credintei. Aşa dar rostirea Crezului este şi o proclamare a credintei pentru cei "necunoscatori şi neînvatati". 

Rostind Crezul ne aratam multumirea fata de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastra

       Contemplând tainele mântuirii noastre exprimate de Crez nu putem decât sa fim multumitori, ca anticipare a multumirii vesnice din veacul viitor. Marturisirea dumnezeiescului simbol al credintei, scrie Sfântul Maxim Marturisitorul, arata multumirea tainica pentru ratiunile şi modurile înteleptei providente dumnezeiesti cu privire la noi, prin care ne-am mântuit, multumire care va avea loc în veacul viitor. Raspunsul nostru la mântuirea daruita noua de Dumnezeu este credinta. Rostind Crezul, ca expresie concentrata a credintei, ne aratam multumirea fata de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastra. Ne pregatim astfel sa ducem, în unitate de credinta şi iubire, mai departe multumirea noastra prin aducerea Sfintei Jertfe şi rostirea anaforalei liturgice. 

Unitatea Bisericii ca traire anticipata a Împaratiei cerurilor este atât o unitate de credinta cât şi de iubire. De aceea marturisirea unitatii de credinta prin rostirea Crezului este legata de sarutul păcii, ritualul care exprima unitatea de iubire. ?Propriu-zis dreapta credinta este ratiunea de a fi a iubirii şi temeiul neclintit al unitatii. Iubirea nu e de conceput fara daruire deci fara dar. Iar darul iubirii autentice este adevarul; în Biserica adevarul credintei. Astfel unitatea deplina e posibila în credinta cea una, absoluta, revelata a Prea Sfintei Treimi prin Hristos în Duhul Sfânt". 

Numai uniti prin iubire putem sa marturisim dreapta credinta comuna

        

       Invitatia diaconului la daruirea sarutului păcii şi raspunsul credincioşilor scoate în evidenta faptul ca unitatea de iubire se împlineşte în unitatea de credinta: ?Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim!?. Numai uniti prin iubire putem sa marturisim ?într-un gând? dreapta credinta comuna: ?Pe Tatal, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta şi nedespartita?. Acest raspuns este o prima marturisire sintetica a credintei în Sfânta Treime, întarita de actul concret al sarutului păcii.

Usile istoriei se închid şi suntem facuti partasi ospatului de nunta al lui Hristos

 

       Usile, usile, cu întelepciune sa luam aminte! rosteste diaconul introducând rostirea Crezului. Initial prima parte (Usile, usile!) era un îndemn adresat ipodiaconilor pentru a închide şi pazi usile bisericii şi a nu lasa sa intre necredincioşii şi catehumenii. Partea a doua (Cu întelepciune sa luam aminte!) este o provocare a atentiei credincioşilor asupra Crezului care urmeaza a fi rostit.

       Sfintii Parinti ne atrag atentia asupra sensurilor duhovnicesti ale acestui îndemn. ?Închiderea usilor bisericii, scrie Sfântul Maxim Marturisitorul, arata trecerea celor pamântesti şi intrarea viitoare a celor vrednici în lumea inteligibila sau la ospatul de nunta al lui Hristos (?); de asemenea, lepadarea desavârsita a lucrarii ratacite din simtiri". Sfânta Liturghie este înaltarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Daca prima parte a Liturghiei, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, exprima deschiderea misionara a Bisericii catre lume, cea de a doua parte, Liturghia credincioşilor (euharistica) reprezinta separarea Bisericii de lume, iesirea din timp şi intrarea în Împaratia lui Dumnezeu. Usile istoriei se închid şi noi suntem facuti partasi ospatului de nunta al lui Hristos. În Biserica primara acest lucru era exprimat de închiderea efectiva a usilor bisericii dupa ce au ramas înauntru numai cei credincioşi care se vor şi împartasi. Este un privilegiu înfricosator sa ramâi în biserica la Liturghia credincioşilor, privilegiu pe care îl constientizam atât de putin astazi. Nu poti intra la ospatul de nunta al lui Hristos fara haina de nunta pentru ca vei fi aruncat afara (Matei 22, 1-14) de aceea, pentru a ne face vrednici trebuie sa lepadam ?lucrarea ratacita din simtiri? adica sa ne curatam de toata pervertirea pe care patimile au lucrat-o în noi. Cu nazuinta de a înainta astfel de la credinta simpla, din auzire, la cea desavârsita, din vedere, sa lepadam toata grija cea lumeasca, cum ne îndeamna şi imnul heruvimic, şi sa ne îndreptam toata atentia spre marturisirea credintei prin rostirea Crezului. 

Crezul este o sinteza a dogmelor credintei noastre

       Crezul niceo-constantinopolitan sintetizeaza învatatura Bisericii exprimând ?paradoxurile fundamentale? ale credintei noastre şi anume unitatea de fiinta şi deosebirea personala între Tatal, Fiul şi Duhul Sfânt şi, pe de alta parte, unirea dumnezeirii cu umanitatea în Persoana Fiului, paradoxuri la baza carora sta iubirea nemasurata a lui Dumnezeu din sânul Sfintei Treimi revarsata asupra omenirii. Se înţelege de la sine ca nici un crez finit nu poate spune vreodata tot ce este de spus despre Dumnezeul cel infinit. Crezul e mai curând o declaratie omeneasca dumnezeieste insuflata, spre a ne ajuta la înţelegerea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel numea pe Hristos "darul negrait" al lui Dumnezeu, ceea ce subliniaza faptul ca nici un crez nu poate cuprinde vreodata sau sa ajunga la capatul plinatatii întelesului lui Hristos. Cu toate acestea, recunoscându-ne finitudinea, nu putem ascunde cele ce a facut Dumnezeu pentru noi. Trebuie sa ne rostim credinta, oricât de nedesavârsit. Aceasta a încercat sa faca Biserica prin Crez. Trebuie sa stim ce anume credem şi în Cine credem, daca vrem sa traim ca creştini.?

Pr. Florin Botezan