Nimeni nu este vrednic...

       Unul dintre scopurile principale ale ritualurilor Intrarii mari este pregatirea duhovniceasca a slujitorilor pentru aducerea Sfintei Jertfe. Un loc important în acest sens îl ocupa rostirea în taina de catre preot a rugăciunii "Nimeni nu este vrednic" dupa ecfonisul "Ca sub stapânirea ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa înaltam, Tatalui şi Fiului şi Sfântului Duh ..." al celei de a doua rugăciuni pentru credincioşi, în timp ce credincioşii intoneaza Heruvicul. 

Rugăciunea este rostita de catre preot pentru sine

      Rugăciunea din timpul cântarii heruvimice, desi apare în cele mai vechi manuscrise liturgice, nu face parte din structura originara a Liturghiei. Este probabil o rugăciune de origine monastica, adoptata la Marea Biserica (Sfânta Sofia) din Constantinopol în a doua jumatate a secolului al X-lea . Ea dubleaza oarecum atât rugăciunea punerii înainte spusa dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa cât şi rugăciunile pentru credincioşi, subliniind şi dezvoltând ideile cuprinse în acestea. Cuprinzând numeroase citate şi aluzii scripturistice, se distinge de celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii atât prin faptul ca este adresata lui Hristos şi nu lui Dumnezeu Tatal cât şi prin faptul ca este rostita de catre preot pentru sine, la persoana I singular, şi nu în numele comunitatii.

Raspunderea personala a preotului pentru plinatatea vieţii bisericesti

      Înainte de aducerea darurilor pe Sfânta Masa şi savârsirea jertfei fara de sânge, rugăciunea "Nimeni nu este vrednic", de o frumusete şi profunzime aparte, exprima cutremurul cu care preotul trebuie sa-si împlineasca mareata slujire, constiinta nevredniciei sale şi a nevoii de a primi ajutorul de sus.

      În acelasi timp ea îi atrage atentia preotului asupra raspunderii personale pe care o are, caci numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. "Biserica nu neaga validitatea tainelor savârsite de orice popa, fie bun, fie rau, însa Biserica totodata cunoaste şi toata înfricosatoarea realitate a dependentei vieţii bisericesti de demnitatea sau nedemnitatea acelora carora le este încredintata iconomia tainelor lui Dumnezeu?" . Aşa dar, ceea ce trebuie sa cautam nu este minimul, validitatea, ci plinatatea vieţii în Hristos traita în Biserica în slujbe şi, în mod deosebit, în Sfânta Liturghie.

      E nevoie ca fiecare, preot sau laic, sa se straduiasca ca, în puterea Sfântului Duh, sa se ridice la înaltimea slujirii sale. De aceea rugăciunea preotului pentru sine se completeaza în mod fericit cu cântarea heruvimica ce ne îndeamna pe toţi sa lepadam toata grija cea lumeasca pentru a-L putea primi pe Hristos.

Tâlcuirea rugăciunii

      "Nimeni dintre cei legati cu pofte şi cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie, sau sa slujeasca Tie, Împaratul Slavei (Psalm 23, 7-10); caci a sluji Tie este lucru mare şi înfricosator chiar pentru puterile cele ceresti."

      Rugăciunea debuteaza cu afirmarea neputintei oricarei fapturi omenesti de a se ridica la vrednicia slujirii lui Dumnezeu "caci este lucru mare şi înfricosator" chiar şi pentru îngeri. De altfel Heruvicul ne avertizeaza ca, participând la Sfânta Liturghie, noi închipuim puterile îngeresti. Titlul de Împarat al slavei este preluat din Psalmul 23, 7-10 unde se precizeaza ca Împaratul slavei este "Domnul (Yahve) Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în razboi". Aplicând lui Hristos, caruia îi este închinata rugăciunea, aceasta titulatura, noi afirmam implicit dumnezeirea sa. 

      "Dar totusi, pentru iubirea Ta de oameni cea negraita şi nemasurata, nemutat şi neschimbat Te-ai facut om, şi Arhiereu Te-ai facut noua, şi, ca un Stapân a toate, ne-ai dat slujba sfânta a acestei jertfe liturgice şi fara de sânge."

      Cunoscând neputinta omeneasca, "Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viaţa vesnica" (Ioan

3, 16). Potrivit învataturilor formulate la sinoadele III şi IV ecumenice (431 respectiv 451), Fiul lui Dumnezeu s-a facut om adevarat însa a ramas şi Dumnezeu adevarat, firea omeneasca unindu-se cu cea dumnezeiasca în persoana Mântuitorului Iisus Hristos neamestecat şi neschimbat, neîmpartit şi nedespartit. Rugăciunea noastra preia termenul atreptos (neschimbat) al acestei definitii dogmatice pentru a sublinia unirea celor doua firi în persoana Mântuitorului.

      Hristos, aducându-se pe Sine însusi ca jertfa unica şi atotcuprinzatoare, S-a aratat a fi Arhiereu desavârsit: "sfânt, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi, şi mai presus decât cerurile" (Evrei 7, 26). El este Arhiereul nostru cel mare care a strabatut cerurile (Evrei 4, 15) şi care, fiind Dumnezeu adevarat şi om adevarat, poate suferi cu noi în slabiciunile noastre, ispitit întru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat (Evrei 4, 16). Preotia lui Hristos se împlineşte vesnic în Biserica fiindca El "a dat preotului sfânta slujire vazuta a jertfei liturgice fara de sânge, adica l-a facut organ constient prin care El însusi Îsi actualizeaza jertfa de pe Golgota în mod nesângeros spre împartasirea credincioşilor cu ea sub chipuri vazute".

       

      "Ca singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stapânesti cele ceresti şi cele pamântesti (I Paral 29, 11), Care Te porti pe scaunul cel de heruvimi, Domn al serafimilor şi Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15; Ioan 1, 49), Cel ce singur esti Sfânt şi întru sfinti Te odihnesti (Isaia 57, 15)."

      Rugăciunea insista asupra faptului ca Arhiereul nostru, Cel care este alaturi de noi în slabiciunile noastre şi a încredintat preotului slujirea vazuta a jertfei celei fara de sânge, este Dumnezeul cel Atotputernic, Cel singur Sfânt. Pentru a exprima cu cât mai multa putere acest lucru sunt preluate sau parafrazate o serie de expresii biblice care ni-l descopera pe Dumnezeu. Ne alaturam lui David care îl slaveste pe Dumnezeu spunând: "Toate câte sunt în cer şi pe pamânt sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împaratia şi Tu esti mai presus de toate, ca unul ce împaratesti peste toate" (I Paral 29, 11). Iar proorocul Sofonie Îl numeşte Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15), expresie preluata de Natanael pentru a-L numi pe Hristos (Ioan 1, 49).

      "Deci pe Tine Te rog, Cel ce Singur esti bun (Matei 19, 17) şi bine-ascultator, cauta spre mine pacatosul şi netrebnicul robul Tau (Luca 17, 10) şi îmi curateste sufletul şi inima de cugete viclene (Evrei 10, 22); şi învredniceste-ma (II Corinteni 3, 6), cu puterea Sfântului Tau Duh, pe mine, cel ce sunt îmbracat cu harul preotiei, sa stau înaintea Sfintei Tale Mese acesteia, şi sa jertfesc Sfântul şi Preacuratul Tau Trup şi Sfântul Sânge. Caci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi ma rog Tie: sa nu întorci fata Ta de la mine (Psalm 142, 7), nici sa ma lepezi dintre slujitorii Tai (Înt 9, 4), ci binevoieste sa-ti fie aduse darurile acestea de mine, pacatosul şi nevrednicul robul Tau."

În fata lui Dumnezeu, despre Care Însusi Hristos ne spune ca este Cel singur bun (Matei 19, 17), preotul se vede aşa cum este adica pacatos, plin de cugete viclene, sluga netrebnica ce încearca sa faca ceea ce este dator sa faca (Luca 17, 10). Realizând cât este de nevrednic îsi pune nadejdea în Cel care l-a chemat la slujirea aceasta îmbracându-l în harul preotiei cerând sa-l învredniceasca, precum pe Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 3, 6), sa fie slujitor al Sau şi sa aduca Sfânta Jertfa. 

      "Ca Tu esti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti şi Cel ce Te împarti (esti împartit), Hristoase Dumnezeul nostru, şi Tie slava înaltam, împreuna şi Celui fara de început al Tau Parinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţa facatorului Tau Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."

      Încheierea rugăciunii ni-L descopera pe Hristos în mijlocul Bisericii Sale ca adevarat slujitor al Sfintei Liturghii, în acelasi timp jertfitor, jertfa şi primitor al jertfei. Pentru a exprima aceasta sunt folosite patru participii preluate dintr-o omilie a lui Teofil al Alexandriei (atribuita initial Sfântului Chiril al Alexandriei) rostita în Joia Mare a anului 400: "Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti şi Cel ce Te

împarti (esti împartit)".  

      Folosirea celui de al treilea participiu (Cel ce primesti) a dat nastere la mijlocul secolului al XII-lea, la o puternica controversa teologica ca urmare a contestarii calitatii de primitor a jertfei a lui Hristos de catre un oarecare Soterikhos Panteugenes, candidat pentru scaunul de patriarh al Antiohiei. Doua sinoade tinute la Constantinopol în 1156 şi 1157 au exprimat învatatura ortodoxa potrivit careia Iisus Hristos în Euharistie şi pe Cruce ca om se aduce lui Dumnezeu iar ca Dumnezeu primeste aceasta jertfa în unire cu Tatal şi cu Duhul . 

Preotul nu se separa de credincioşi

 

      Preotul este organul vazut prin care Hristos aduce şi este adus ca jertfa de unde se vede înca o data responsabilitatea lui înfricosatoare. Dar preotul nu monopolizeaza slujirea. El devine organ vazut prin care lucreaza Hristos în virtutea hirotoniei prin care primeste preotia Mântuitorului pe care Acesta a încredintat-o Bisericii, Trupul Sau. Toti slujesc la Liturghie, fiecare însa în rândul treptei sale şi fara ca slujirile sa se confunde. Preotul nu se separa de credincioşi în aducerea Sfintei Jertfe ci este întâi-statatorul adunarii euharistice afirmând prin aceasta unirea tuturor, clerici şi laici, în slujirea Sfintei Liturghii.

[Pr. Florin Botezan]